Best of 2012

Uite că am ajuns la final de an (la sfârşit de lume, după unii…) şi e vremea trecerilor în revistă. Decât să scriu un nou post, m-am gândit că cel mai bine ar fi să evaluez ce am scris până acum. Aşa că acest post va fi un fel de “best of” a ce am postat anul ăsta – practic din septembrie de când am început acest blog. O să expun câteva dintre ideile care mi s-a părut cel mai indicat să le transmit. Aştept de la voi un feedback, în care să îmi confirmaţi ce propun aici, sau dacă aveţi alte propuneri pentru “ideile anului 2012”.

De ce suntem fani. Ţinem cu dinţii la lucrurile pe care noi le-am învăţat, în felul nostru. Gândiţi-vă cum ne bucurăm când ne întâlnim cu lucruri pe care le ştiam dar nu le-am văzut de mult. De aceea tindem să ne întoarcem în locurile preferate. Sau la filmele preferate sau la muzica căreia îi suntem FANI. Apoi gândiţi-vă cât de fascinaţi sunt oamenii de celebrităţi. Cum plâng că au văzut-o pe Lady Gaga. Memoriile noastre parcă îşi cer drepturile şi ne împing să le căutăm sursa în lumea din afara. Parcă sunt un Windows care îşi cere mereu UP-DATE-ul! V-aţi întrebat vreodată de ce? Cercetătorii de la College de France din Paris şi de la Univ. of Arizona au descoperit că de fiecare dată când ne amintim ceva, amintirea respectivă intră într-o formă “labilă” şi poate fi rescrisă. Memoriile noastre se hrănesc cu informaţiile din mediu care seamănă cu ele. De altfel, de aceea nu putem învăţa decât lucruri care seamănă cu ceea ce ştim deja. E ca şi cum am face adicţie de amintirile noastre şi le-am căuta sursa la fel cum îşi caută fumătorul ţigările după o pauză îndelungată (Despre plăcerile evoluţiei).

Relationships load a bullet in your brain. Neurobiologul Oliver Bosch e de mult timp preocupat de depresia la şoarecii îndrăgostiţi. El studiază un tip anume de şoareci – numiţi Prairie voles – care sunt monogami de felul lor. Cum o face? Îi lasă să se îndrăgosţească apoi îi separă şi le observă comportamentul în tot felul de situaţii stresante. El a descoperit că şoarecii despărţiţi de “iubirea lor” sunt absolut pasivi, neîncercănd nici măcar să înoate dacă sunt puşi în apă. Căutând mecanismul acestei depresii a găsit niveluri ridicate în sângele lor ale unui hormon de stres numit CRF (care se secretă în hipotalamus şi este primul pas în secreţia hormonului cortizol, principalul hormon de stres). Partea ciudată este că acelaşi nivel ridicat de hormon de stres a fost găsit şi în creierul celor îndrăgostiţi care nu fuseseră despărţiţi, şi aveau comportament normal. Doar că la ei exista doar primul pas – CRF-ul – şi nu se completa procesul până la cortizol. Ceva îl bloca. Concluzia lui este uimitoare – ataşamentul produce hormon de stres, necesar pentru a securiza relaţia. El apare pentru a se secreta în caz că te separi de subiectul ataşamentului, ca să îi simţi lipsa şi să te întorci la el. În cazul în care se bloca exeperimental receptorii de care se leagă în creier CRF, şoarecii îşi recunoşteau “iubita”, deci nu deveneau amnezici, dar nu îi mai simţeau lipsa. Bosch compară dragostea cu o puşcă iar exprimarea lui sună cel mai bine în original: “As soon as they form a pair-bond, the rifle is loaded with a bullet. But the trigger isn't pulled unless there is separation”. Deci avem o “piedică” şi un “trăgaci” implicate aici (Noi suntem adicţiile noastre).

Superglue în creier? Printre activităţile care duc cel mai sigur la apariţia a noi neuroni în creierul adult este MIŞCAREA, în special mersul alert sau alergatul. Nu mult, cam jumătate de oră pe zi. Alergatul conduce la secreţia unor hormoni de creştere în organism, care la nivel de creier stimulează apariţia de noi neuroni din celule stem neuronale. Doar că procesul nu are loc instantaneu ci durează cam O LUNA. O lună le ia noilor neuroni să se maturizeze şi să-i ajute pe fraţii lor mai mari să performeze mai bine. Astfel, după o lună avem un creier up-datat în zonele care se ocupă de învăţare contextuală. Adică exact ce avem nevoie. Studiile realizate la Beckmann Institute din cadrul University of Illinois at Urbana-Champaign au arătat că şoarecii dependenţi de cocaină care au urmat acest tratament, expuşi la mediul în care erau obişnuiţi să consume drogul, sunt mai capabili să re-înveţe, adică să realizeze o extincţie fată de dorinţa de a se droga asociată contextului respectiv. Grijă mare însă! Dacă după acest tratament li se dădea ocazia să consume drogul din nou în acel context, li se întărea adicţia. Practic noii neuroni generaţi sunt ca un fel de SUPERGLUE care fixează orice fel de asociere contextuală ulterioară apariţiei lor. Când lipim cu superglue avem grijă să nu ne lipim degetele. La fel, odată cu dotarea cu un set de neuroni noi trebuie să avem grijă ce facem pentru că suntem mai expuşi la fixare. Orice fel de fixare (LASATUL DE FUMAT PRIN CULTIVAREA CREIERULUI).

Mustaţa vindecă creierul. Cu toţii aţi auzit de ACCIDENTE vasculare cerebrale (stroke în engleză, pt cei care vorbesc cu fratele Google). Ele sunt principala cauză a invalidităţii – pentru că duc la paralizii – şi de asemenea, sunt pe locul 4 ca şi cauză de deces. Practic are loc o distrugere a unui vas de sânge din creier sau obstrucţionarea lui de un cheag de sânge. Ca urmare, zona respectivă moare, iar funcţia pe care o deserveşte dispare. Studiile efectuate în ultimii 2 ani la University of California Irvine au relevat un lucru şocant dar în egală măsură cu implicaţii terapeutice extraordinare. Ei au descoperit că dacă induc experimental un accident vascular cerebral şobolanilor sau pisicilor şi le stimulează mecanic mustăţile timp de 4 minute în primele 2 ore după apariţia accidentului, creierul îşi revine fără alte intervenţii. Dacă treaba cu mustaţile se face la 3 ore după, nu mai are nici un efect. E important de spus că mustaţile la animale au un rol foarte important – ele ajută la construirea unei hărţi mentale a mediului în care umblă aceste animale, fiind esenţiale la orientarea pe întuneric şi pipăirea locurilor strâmte. Sunt ca şi simţurile oamenilor dar mai specializate (Cum creierul se repară singur).

Extinction windows. Învăţarea are loc întotdeauna legată de un context, de o situaţie anume. Şi dacă vrem să re-învăţăm nu putem rescrie vechea amintire decât dacă activăm şi contextul în care ea s-a format. Ideal ar fi să ne confruntăm cu el de-a dreptul, aşa cum ar fi situaţia în care ne-a atacat un câine şi am făcut, ca urmare, fobie de câini. Dacă nu se poate în varianta “pe bune” încercăm să ni-l reamintim cât de detaliat se poate, cu locaţie, persoane care erau în jur, lumina, mirosuri, zgomote, etc. Apoi este foarte important timingul: putem lucra la a schimba o memorie într-o anumită fereastră de timp – adică între 10 minute şi până la 2 ore de la faza cu reamintirea. Se pare că perioada critică este cea din apropierea celei de a doua ore. Ajută la re-învăţare consumarea de glucoză la 30 de minute de la reamintirea situaţiei (Cum se face Ctrl-C & Ctrl-V în creier).

Duce măgaru’ nu ştie ce duce…Noi avem o imagine greşită privind organismul uman, imagine întărită şi de reclamele la diverşi detergenţi şi săpunuri care “elimină 99% dintre bacterii” şi ne lasă curaţi. Adevărul este că noi suntem un fel de autobuz care transportă şi hrăneşte o groază de organisme. Avem pe noi şi mai ales înăuntru nostru de 10 ori mai multe celule străine decât celule proprii – majoritatea bacterii. În intestinul nostru trăiesc 500 de specii de bacterii. Şi asta este esenţial pentru noi. Fără ele nu ne-am putea hrăni şi nu ne-am putea apăra de viruşi şi microbi. Practic suntem condamnaţi la o simbioză cu aceste organisme şi chiar trebuie să avem grijă de ele dacă vrem să fim sănătoşi. Poate suna şocant, dar aceste bacterii nu ne controlează doar digestia ci inclusiv creierul. Ele controlează circa 40 de gene din creier! Gene care dictează felul în care ne mişcăm, răspundem la stres sau simţim anxietatea. Dacă avem grijă de ele şi ele au grijă de felul cum ne merge creierul. Puţini ştiu că consumul de Lactobacillus rhamnosus (pe care o găsim în lactate) influenţează procesul de inhibiţie (adică inversul excitaţiei) în creier, combătând depresia şi anxietatea (Aliens - Episode 1).

Addiction revisited. Creierul este o maşină de învăţat. Toate “facultăţile mentale” pe care credem că le avem ca entităţi distincte sunt în fapt manifestări ale proceselor de învăţare şi re-învăţare. Neuronii sunt nişte vietăţi al căror unic sens în viaţă este să “înghită” informaţie. Practic fac adicţie de asta. Şi nu au încotro, pentru că informaţia care intră în ei pune stăpânire pe ei, le modifică funcţionarea genelor, forma exterioară şi le dictează “comunicarea” cu vecinii. Şi devine un fel de Username şi Password. Adică mai departe lasă să intre doar informaţie compatibilă cu cea rezidentă, apărându-se de cea incompatibilă. Tot ce învăţăm crează adicţie, pe de o parte şi imunitate “cognitivă”, pe de alta. Şi cât timp trăim, în creier se dă o permanentă bătălie pentru protejarea informaţiei rezidente precum şi pentru “doze noi” de informaţie de acelaşi tip (Ce sunt de fapt emoţiile?).

Va doresc să aveţi parte de sărbători cât mai frumoase şi să ne auzim cu bine la anul. La mulţi ani!

Dragoş

Politicienii – o specie pe cale de dispariţie

Acest post este puţin mai diferit de ce aţi văzut până acum pe blogul meu. Nu este despre creier. Este despre oameni. Şi despre felul în care eu cred că va evolua lumea socială, din punct de vedere POLITIC.

Conducători şi supuşi. În cea mai mare parte a existenţei sale, specia umană a fost împrăştiată pe planetă în grupuri mici, de oameni analfabeţi, care comunicau doar cu cei de peste deal, şi erau conduşi de câţiva oameni educaţi, cu bani şi carismă. Conducătorii aveau datoria ca, în afară de a-i exploata pe supuşi, să vegheze asupra lor pentru a nu o lua razna. Făceau asta dându-le legi şi obligându-i să le respecte, dar şi oferindu-le circ pentru a se relaxa şi a nu le veni idei pe fond de frustrare. În plus trebuiau să-i şi apere de invadatori, pentru că doar ei puteau plăti armate. Binenţeles, conducătorii (cu unele excepţii notabile) nu erau aleşi de popor ci poziţia aceasta se transmitea “pe linie de sânge”. De aici şi expresia “de sânge nobil”. Primele tentative de “democratizare” au apărut în secolul XVIII, în perioada numită “iluminism” când biserica ce domina Europa a început să piardă din putere, în bună măsură din cauza masonilor şi a burgheziei urbane (de aici şi ura ei pentru prima categorie). Dreptul la vot a devenit însă universal abia în secolul XX, iar în România s-a exprimat prima dată în 1922 pentru parlamentare şi în 1926 pentru locale. Vorbesc despre România ca stat întreg, aşa cum este azi, căci Ardealul a fost sub ocupaţie străină până în 1918 (asta pentru cei care nu prea au fost la şcoală la ora de istorie). Deşi abia câştigat, ne-am bucurat de acest drept democratic doar până în 1938 când Carol al 2-lea şi-a instaurat dictatura regală. Apoi cunoaşteţi, ce s-a mai întâmplat până în 1990. Antonescu, legionari, război, ruşi, comunişti. Vreau să spun că nu prea am avut ocazia de a ne controla viaţa într-o manieră liberă şi democratică.

Criză de informaţie. Până acum 100 de ani, cea mai mare parte a istoriei noastre, românii au fost analfabeţi. Şcoală aveau doar cei înstăriţi (şi nu toţi dintre ei), preoţii şi unii din personalul administrativ şi armată. Deşi primele şcoli au apărut la noi prin secolul XVIII, oamenii au devenit şcolarizaţi în masă abia în secolul XX. Şi oricum, chiar dacă ştiau citi, nu prea aveau ce. Primele ziare au apărut prin secolul XIX dar foarte puţini aveau acces la ele, doar în oraşele mari. Iar cărţile nu se găseau pe toate drumurile şi fiecare carte era în tiraj mic, deci ideile din ele nu prea puteau ajunge la mase. Ulterior, în perioada comunistă, din presă nu prea aveai ce afla decât rezultatele etapei la fotbal. Cât despre TV, ce să mai vorbim. Cei care au trăit atunci ştiu mai bine… Chiar îmi spunea cineva o chestie amuzantă auzită de la o puştoaică de 15 ani. Când i-a povestit că pe vremea lui Ceauşescu aveai doar două ore de program la TV, a fost întrebată cu uimire: “Şi ce făceaţi? O ardeaţi toată ziua pe net?”

Puterea informaţiei şi comunicării. Din punctul ăsta de vedere, totul s-a schimbat după 1990. În toată istoria omenirii, niciodată accesul la informaţie nu a fost la nivelul de astăzi. Practic poţi afla ce se întâmplă oriunde în lume, oricând. Şi eşti în contact permanent cu oamenii relevanţi pentru tine. Sau chiar şi cu cei nerelevanţi. Un sătean din Ciurucu de Sus poate afla imediat că o ducesă din Anglia are probleme de sarcină!! Ai telefon mobil, skype, e-mail, tv prin satelit, google, aplicaţii de news şi weather pe telefon. Nici nu mai trebuie să fii la birou ca să-ţi rezolvi treburile, nici măcar în ţară. O poţi face de pe plajă din Grecia. Dacă ai timp, te poţi documenta despre absolut orice de pe site-uri, reviews, comments, bloguri, vloguri, youtube, etc. Iar controlul omului de rând asupra informaţiei a devenit şi mai puternic odată cu social media. Astfel îţi poţi exprima părerile şi poţi iniţia curente de opinie imediat şi la scară naţională, chiar mondială. Te poţi informa şi îi poţi informa pe alţii despre calitatea produselor (cu mult înainte de a ajunge în magazine) şi serviciilor, despre competenţa oamenilor sau poţi căuta parteneri pentru proiectele pe care le ai. Parteneri de oriunde din lume. Poţi face şcoli la distanţă, poţi găsi tratate despre orice, poţi cere sfatul specialiştilor, poţi afla despre experienţa altora într-o anumită situaţie. Poţi afla despre tot ce se întreprinde prin lume, cum se face, dacă are succes şi dacă nu, şi de ce. Îţi poţi cumpăra orice vrei (dacă ai bani binenţeles) chiar dacă produsul respectiv se produce în cealaltă parte a lumii (şi de obicei aşa se şi întâmplă). Vreau să spun că poţi importa know-how de oriunde din lume şi îl poţi aplica în mediul tău. Şi apoi poţi da feedback tuturor despre cum ai făcut şi ce a ieşit. Oamenii au mult mai multă putere decât îşi dau seama.

Politicianul, fosilă vie. Trăim acum într-o lume a corporaţiilor multinaţionale. Ele nu au ţară şi nici orientare politică sau religie. Cei ce lucrează în ele ştiu că angajarea şi promovarea în funcţii de conducere (adică “manageriale”) se face conform unor proceduri de verificare a competenţelor şi cunoştinţelor. Odată angajaţi, managerii au obiective, targeturi şi deadline-uri. Şi dacă le respectă sunt recompensaţi şi menţinuţi, chiar promovaţi. Dacă nu, sunt schimbaţi. Acest principiu se aplică de la şef de echipă până la CEO.

În această nouă lume, “conducătorii”, azi numiţi politicieni au rămas în urmă. Sunt un fel de fosilă vie, la fel ca iguanele din Galapagos. Ei sunt puşi să îi conducă pe oameni deşi ştiu mai puţine decât ei, sunt mai puţin şcoliţi (sau îşi falsifică studiile ca să pară că sunt altceva), nu au nici curaj sau carismă, şi nici măcar bani. De aia intră în politică. Pentru a face bani. Ei sunt aleşi fără a li se evalua competenţele pentru postul pe care concurează, ci doar după impresia artistică pe care o fac la TV. Pentru planurile pe care le propun nu li evaluează resursele, nu li se fixează deadline-uri şi nu au parte nici de evaluări trimestriale. Deşi nu vin la servici nu păţesc nimic, şi nici dacă la job dorm sau se uită la filme porno. Nu au nici o treabă cu a-i apăra pe “supuşi”, iar legile le dau atât de prost încât cei care trebuie să le aplice îşi dau seama că mai mult încurcă decât ajută.

Update la sistem. Eu cred că civilizaţia umană este un sistem. Iar sistemul are mecanisme de reglare şi control. Aceste mecanisme elimină părţile care consumă energie inutil şi le promovează pe cele care produc eficienţă şi adaptare. Sunt convins că în viitor nu vor mai exista politicieni. Sau nu în forma actuală. Probabil vor mai fi preşedinţi, miniştrii de externe şi ai apărării, pentru a reprezenta statele pe plan extern. Dar nu vor mai fi miniştrii ai transporturilor, ai turismului, ai construcţiilor sau agriculturii. Şi nu vor mai fi nici parlamentari. Comunităţile umane, fie oraşe fie ţări, îşi vor angaja manageri care să le administreze. Ei vor fi angajaţi şi monitorizaţi la fel cum se face acum în companii. Dacă ai un CV bun, că ai lucrat la Google, poţi administra anumite treburi ale judeţului Gorj. Prin sistemele de social media se va realiza contactul permanent între ei şi cei care i-au angajat. Astfel li se vor transmite probleme apărute şi sugestiile şi li se va monitoriza activitatea, la fel ca şi în meetingurile pe Skype de astăzi. Abia atunci ei nu îi vor mai “reprezenta pe oameni” (cum îşi închipuie popii că îi “reprezintă pe oameni” în faţa lui Dumnezeu), ci vor lucra pentru oameni.

Cadou de Moş Nicolae

Probabil că aţi auzit de brain fitness, sau cognitive training cum îi spun unii. Sunt exerciţii pentru atenţie, memorie, luarea deciziilor sau raţionamente de tot felul. Multe sunt pe net, sau ca aplicaţii pentru smartphones. Multe dintre ele sunt distractive, dar puţine sunt dovedite ştiinţific că ar avea vreun efect benefic, şi unde anume în creier. Şi majoritatea sunt pe bani, oferind gratis doar scurte demo-uri.

Cum probabil ştiţi, am dezvoltat şi noi o platformă de asemenea exerciţii (prima din România) numită BrainFitness.ro. Cuprinde exerciţii testate ştiinţific pentru dezvoltarea atenţiei, memoriei, luării deciziei, multitaskingului, estimării şi autocontrolului. Azi ofer ca şi cadou de Moş Nicolae acces gratuit pe întreaga platformă cititorilor blogului meu timp de o săptămână (din momentul în care intraţi pe platformă şi vă activaţi un cont al vostru personal). Puteţi să vă testaţi creierul şi să vi se recomande exerciţii special create pentru nevoile voastre pe care le puteţi juca gratuit. Pentru a aceasta trebuie doar să faceţi click aici.

Mai aveţi în jurul vostru prieteni care credeţi că ar merita sa primească acest cadou? Adaugaţi-le adresele de e-mail accesând secţiunea "Invitatii" din setările contului vostru (faceţi click pe butonul Setări după ce vă faceţi cont şi căutaţi “Invitaţi”) şi o să mai primiţi încă o saptămână acces gratuit!

Have fun!

De ce articolele despre creier ne bagă în ceaţă

În ultimele două săptămâni, mai multă lume mi-a trimis diverse link-uri cu articole apărute în ziare din State sau pe diverse bloguri în care spuneau ei “sunt criticate neuroştiinţele”. Am citit şi eu articolele respective, probabil le-aţi citit şi voi. Şi am de spus următoarele.

Informaţie second hand. Mai întâi, articolele şi cărţile criticate nu sunt propriu-zis articole şi tratate de neuroştiinţe, ci de popularizare a neuroştiinţelor. Majoritatea nu sunt scrise de specialişti în neuroştiinţe, ci de jurnalişti, blogheri, sau în cel mai bun caz oameni cu pregătire în domeniul ştiinţelor sociale. De altfel, toate ştirile cu descoperiri ale neuroştiinţelor care ajung la voi, sunt scrise de asemenea oameni, şi nici una de către specialişti. Astfel se explică titluri gen “s-a descoperit gena divorţului”, “oamenii de azi sunt mai puţin inteligenţi decât cei din epoca de piatră” sau “s-a descoperit hormonul Marilyn Monroe”. Chiar şi mie mi s-a întâmplat să dau articole în presă spre publicare şi au apărut cu alt titlu (chiar fără să fiu consultat), doar pentru că i s-a părut cuiva că era nevoie de un titlu “mai catchy”, mai şocant, care să te facă “să dai click pe el”. Neuroştiintele sunt practic imposibil de citit în formă brută, dacă nu ai studii în domeniu. Asta arată că sunt ceva serios, departe de simţul comun. Dar în acelaşi timp, au handicapul de a nu fii “comerciale”, de a fi greu de vândut. Ca să poţi citi (şi înţelege) neuroştiinţe trebuie să ai cunoştinţe ample de anatomie, fiziologie, genetică şi biologie moleculară, imagistică şi radiologie, psihologie experimentală şi chiar psihologie animală. Pe vremea când predam la universitate, cursurile mele de neuro erau clar defavorizate în ochii studenţilor comparativ cu cele de terapie. Oamenii înghit mult mai uşor poveşti cu oameni şi problemele lor decât cu ale unei lumi invizibile, populată cu celule, receptori, potenţiale de membrană, neurotransmiţători, kinaze şi polimorfisme.

Creierul şi filosofii minţii. Apoi mai e o problemă. Atunci când se publică articole, posturi sau ştiri cu descoperiri din neuroştiinţe, ele se traduc în termenii pe care oamenii îi folosesc pentru a descrie comportamentul. Adică în emoţii, voinţă, personalitate, gândire sau inteligenţă. “Cum arată creierul oamenilor cu profilul X de personalitate” sau “Centrul emoţiilor din creier”. Ceea ce este o mare deformare, căci nu prea există nici o legătură între modul în care funcţionează creierul şi aceşti termeni folosiţi de psihologi. Sunt anecdotice diverse studii de la începutul neuroştinţelor în care se descoperea că aceeaşi zonă din creier se ocupă de ataşament, consum de morfină, altruism şi sociabilitate, sau că “zona vizuală” din creier (adică lobul occipital) se activează şi când stăm cu ochii închişi şi aşteptăm primirea unei recompense sau când empatizăm cu cineva drag. Faptul că există aceste bizarerii nu se datorează faptului că neuroştiinţele sunt aiurea ci faptului că se perpetuează în cultura noastră un mod de a explica comportamentul uman lansat acum 2000 de ani de Platon şi Aristotel, care au pus bazele curentului “mentalist” din filosofie. Ei observau acţiunile umane şi încercau să explice ce vedeau la alţii sau simţeau pe pielea lor. Şi au creat astfel nişte teorii care spuneau că în fiecare din noi este un suflet (care era după părerea lor localizat în inimă nu în creier!), şi acesta are nişte “calităţi” sau “facultăţi mentale” pe care le-au botezat “gândire”, “percepţie” sau “personalitate”. Dar gândiţi-vă că tot filosofii antici au decretat că există 4 elemente universale – apa, aerul, pământul şi focul. Chimia a descoperit ulterior existenţa celor 118 elemente pe care le vedeam la şcoală pe peretele clasei în tabelul lui Mendeleev. Chimia este mult mai veche decât neuroştiinţele, şi a avut timp să fie acceptată şi popularizată. Peste 200 de ani, şi neuroştinţele îşi vor fi impus descoperirile şi punctul de vedere în faţa vechilor tradiţii şi convingeri.

Reţele şi nu Centre. În creier nu există “centrul emoţiei” sau “al gândirii” sau “al personalităţii”. În general, cu mici excepţii ale unor funcţii foarte bazale cum ar fi respiraţia, nu există “un centru” pentru nimic. Şi nu, amigdala nu este “centrul emoţiei” (aşa cum am mai arătat într-un alt post)! Lobul frontal nu este “centrul raţiunii” şi nici lobul temporal “centrul creativităţii”. Toate acţiunile şi gândurile umane sunt susţinute de reţele ample de neuroni şi celule gliale împrăştiate pe zone mari pe tot cuprinsul creierului. Binenţeles nu haotic. Sunt reţele bine determinate şi, în mare, cunoscute ca localizare. Există circuite specifice pentru plăcerea gustului sau mirosului, pentru furie, frică, emoţie muzicală, aprecierea frumuseţii unei imagini sau a unei glume, a dezaprobării faţă de acţiunile cuiva sau de apreciere a calităţilor cuiva. Toate acestea ne crează emoţii. Emoţia putem să o găsim în aproape tot creierul. De exemplu, în anxietate, chiar şi cerebelul (sau creierul mic) este implicat, printre altele, nu doar “amigdala”. Adevărul este că nu există centre specifice nici ale “atenţiei”, nici ale “gândirii” nici măcar ale mişcării. Zonele “motorii” ale creierului sunt folosite când vrem să înţelegem acţiunile cuiva, când judecăm cât de virtuos este cineva, când imităm pe cineva sau ca să înţelegem verbe. Adică activităţi pe care le-am băga la “inteligenţă socială” sau “emoţională” şi la “limbaj”.

Codul creierului. Dacă este rugat un specialist în neuroştiinţe să spună care dintre două imagini cu date culese de RMN reprezintă frica şi care relaxarea, el poate să o facă. Se poate prinde care subiect a fost mai atent într-un experiment sau care are o adicţie faţă de ceva. Doar văzând imaginile culese. Asta nu este un mit. Şi eu mă ocup cu asta. Dar asta nu înseamnă că se ştie cu exactitate cum funcţionează creierul. Ci doar care zone ale lui se activează în anumite stări sau acţiuni umane. Nu se ştie şi DE CE. Spre exemplu, se ştie că sunt unele zone care se activează la unii oameni când ei văd feţe de oameni străini. Iar aceşti oameni sunt mereu deschişi la a—şi face prieteni noi. Psihologii îi numesc “sociabili”. Dar zonele din creier care se activează la ei în această situaţie, nu se pot numi “ale sociabilităţii” pentru că ele se ocupă, aşa cum am mai spus, şi de alte lucruri. În general oamenii sunt talentaţi la a denumi fenomenele pe care le observă în jur. Iar apoi confundă denumirea (în cazul nostru SOCIABILITATE) cu explicaţia fenomenului. Probabil întreg modul în care noi categorizăm acţiunile şi reacţiile umane este unul greşit. Cărţile de psihologie, cu împărţirea capitolelor lor conform cu facultăţile mentale propuse de filosofii antichităţii, nu explică nimic. Aceste categorii ar trebui redefinite în funcţie de cum este construit senzorul prin care noi vedem realitatea – adică creierul. Doar că creierul este construit după un cod secret şi procesează informaţia după reguli care ne scapă. Marea problemă a neuroştiinţelor este că ele singure nu prea pot explica ce descoperă. Au un arsenal de instrumente performante cu care colectează date, dar rareori le pot explica. Ele văd unde are loc fenomenul dar nu ştiu ce are loc acolo, de fapt. Explicaţia ar putea veni din conexiunile pe care ele le pot face cu imunologia, cu teoria informaţiei sau cu fizica cuantică.

Am încercat în acest post să explic dificultatea ieşirii pe piaţă cu rezultate din neuroştiinţe. Probabil v-aţi dat seama că problema este spinoasă. Creierul a construit instrumente care să îl studieze, care să se uite în el, dar încă nu înţelege ce vede acolo. A găsit ceva butoane, ştie ce acţiuni produc dar încă nu înţelege logica maşinii. Pentru ce a fost construită.

Mind over matter

Ultimul meu post chiar l-am scris cu plăcere şi cred că este unul dintre cele mai reuşite. Cu toate astea, se pare că pregătirea mea academică mă face să văd lucrurile destul de diferit de cum le văd restul oamenilor. Eu sunt atras de mecanismele din spatele unui fenomen şi de istoria lui, în timp ce majoritatea oamenilor devin interesaţi doar dacă văd în el “what’s in it for me?”, vorba unei prietene. Dacă nu legi lucrurile pe care le prezinţi de viaţa oamenilor şi de utilitatea lor, aceştia trec pe lângă informaţia respectivă cum trece intercity-ul printr-o haltă. Aşa că acum revin cu această latură a utilităţii, dat fiind impactul relativ modest avut de un post care, după părerea mea, a fost unul care prezenta lucruri cu implicaţii foarte importante pentru viaţa noastră.

Aspirină pentru stres. Dacă nu aţi citit postul cu pricina, era vorba despre legătura dintre sistemul imunitar şi cel nervos. Primul se pare că a evoluat din gene provenite din sistemul nervos, şi dat fiind această origine, a păstrat moduri de acţiune similare şi legături strânse cu fratele lui “mai mare”. Care sunt, mai concret aceste legături? Nici nu ştiu cu ce să încep. Ştiaţi că dacă jucaţi Brigde circa o oră jumate vă creşte numărul de limfocite din sânge (limfocitele sunt celule din sistemul imunitar care se luptă cu microbii şi viruşii). Şi ca să vedeţi că toate mamiferele stau la fel la capitolul ăsta, efectul de la oameni fiind doar o evoluţie a ce exista deja la animale, studiile pe şobolani au găsit că expunerea lor la un aşa-zis “mediu îmbogăţit” (adică o cuşcă cu jucării de tot felul şi roată în care să alerge, în care stau mai mulţi la un loc şi pot interacţiona unul cu altul) are efecte antioxidante şi anti-inflamatorii. E de notat că aceşti şobolani erau modificaţi genetic pentru a avea simptome de Alzheimer, deci cu atât mai important este efectul benefic pe care l-a avut mediul asupra lor! În general, activităţile care mobilizează lobul frontal şi hipocampul se pare că stimulează sistemul imunitar. Iar relaţia este reciprocă. Am mai spus că în hipocamp apar noi neuroni cât timp trăim. Ei bine, apariţia lor este influenţată de molecule din sistemul imunitar. Dacă avem probleme cu acesta, avem probleme şi cu regenerarea creierului. De altfel, se ştie că unele boli nervoase precum depresia, anxietatea, schizofrenia sau bolile degenerative sunt asociate cu un nivel mai mare de inflamaţie, atât în creier cât şi în organism. Zona din creier care este afectată în bună măsură de bolile afective  (numită cortexul cingulat subgenual, pentru cei curioşi) se activează şi când avem o inflamaţie în organism. Stresul în general, produce inflamaţie, de aceea, un tratament împotriva stresului şi depresiei este administrarea de anti-inflamatoare, gen aspirină.

Împreună împotriva bolilor. Relaţiile sociale sunt foarte legate de imunitate. Oamenii care au puţini prieteni sau se simt singuri, au un nivel mai ridicat de molecule ale sistemului imunitar, la fel ca atunci când au o inflamaţie sau infecţie. Ei sunt şi mai expuşi la asemenea probleme medicale datorită unui sistem imunitar mai obosit. Dacă pierdem pe cineva drag, se activează zona durerii fizice din creier şi apar reacţii inflamatorii în organism. La fel se întâmplă când primim o evaluare negativă din partea cuiva. S-a descoperit că zonele din creier care răspund la pierderea unei relaţii sociale importante sunt cam aceleaşi care răspund la durere şi activează sistemul imunitar ca răspuns la ameninţări fizice. Apoi, felul în care empatizează cu problema noastră doctorul care ne tratează, cât de sincer, preocupat şi suportiv îl simţim, scurtează durata bolii pe care o avem şi mobilizează mecanismele imunitare care se luptă cu boala. Dacă suntem martori la scene crude, în care oameni mutilaţi ne prezintă problemele lor, şi inainte de a ne culca ni se dă în nas cu un spray ce conţine molecule din sistemul imunitar care răspund la inflamaţii, ni se fixează mai puternic amintirea legată de scenele văzute. Acestea se fixează în timpul somnului în aceeaşi perioadă când are loc şi răspunsul imunitar la infecţii. Se ştie că somnul ne vindecă, de aceea suntem mai somnolenţi când suntem bolnavi. Chestia e că sistemul imunitar tratează scenele traumatizante ca şi pe o boală şi favorizează formarea de memorii aversive faţă de acea informaţie pentru a ne proteja pe viitor de acele situaţii.

Planificarea imunităţii. Chiar şi modul în care reuşim să ne gestionăm timpul şi activitatea impactează imunitatea. Dacă în mod constant suntem prea încărcaţi cu sarcini, trebuie să luăm prea multe decizii, nu vedem finalitatea a ce facem şi simţim că nu ne ajunge timpul, ne scade imunitatea, iar în organism apar moleculele pro-inflamatorii de care vorbeam.

Dacă vreţi un secret cum să vă menţineţi imunitatea cât mai bună fără să luaţi nici un fel de medicamente – înconjuraţi-vă de oameni cu care puteţi povesti ce vă interesează şi pe care ştiţi că vă puteti baza oricând, implicaţi-vă în activităţi care au o semnificaţie deosebită pentru voi, în care credeţi foarte mult şi încercaţi să aveti cât mai des anticipări positive. Adică să vă gândiţi la lucruri plăcute care urmează să vi se întâmple: succese, întâlniri, excursii, cadouri, etc. Ţoate acestea vă întăresc şi creierul şi imunitatea.

Aliens - Episode 1

Toamna suntem bombardaţi de reclame la tot felul de suplimenţi alimentari care ne cresc imunitatea. De la alge şi fructe până la propolis ni se recomandă atâtea reţete că te şi miri cum de e posibil să stăm prost cu imunitatea din moment ce aproape tot ce e în jur ne face bine. Puţini însă ştiu ce este IMUNITATEA sau sistemul imunitar.

Memoria imunitară. Nu avem de fapt un sistem imunitar ci două: unul înnăscut şi unul dobândit (sau “adaptativ”). Primul se formează când fătul e în burta mamei, iar diverse molecule (numite imunoglobuline) trec prin placentă din sângele mamei în organismul fătului. Cu acest nivel imunitar ne naştem. Doar că el este insuficient. Este nevoie de unul mai “deştept” care să şi înveţe care sunt pericolele din jur şi să se adapteze la ele. Acest sistem dobândit începe să se formeze imediat după naştere ca urmare a contactului cu pielea mamei şi cu laptele matern. Astfel intră în organism milioane de bacterii care ajung să populeze gura, nasul, gâtul, stomacul şi intestinele. Aceste bacterii sunt cele care conduc la formarea sistemului imunitar adaptativ, care se definitivează cu ajutorul vaccinurilor şi al bolilor copilăriei. Astfel, el învaţă care sunt provocările din mediul în care trăim şi dezvoltă reţete de apărare pe care le “memorează” producând anticorpi de fiecare dată când este cazul.

Duce măgaru’ nu ştie ce duce…Noi avem o imagine greşită privind organismul uman, imagine întărită şi de reclamele la diverşi detergenţi şi săpunuri care “elimină 99% dintre bacterii” şi ne lasă curaţi. Adevărul este că noi suntem un fel de autobuz care transportă şi hrăneşte o groază de organisme. Avem pe noi şi mai ales înăuntru nostru de 10 ori mai multe celule străine decât celule proprii – majoritatea bacterii. În intestinul nostru trăiesc 500 de specii de bacterii. Şi asta este esenţial pentru noi. Fără ele nu ne-am putea hrăni şi nu ne-am putea apăra de viruşi şi microbi. Practic suntem condamnaţi la o simbioză cu aceste organisme şi chiar trebuie să avem grijă de ele dacă vrem să fim sănătoşi. Poate suna şocant, dar aceste bacterii nu ne controlează doar digestia ci inclusiv creierul. Ele controlează circa 40 de gene din creier! Gene care dictează felul în care ne mişcăm, răspundem la stres sau simţim anxietatea. Dacă avem grijă de ele şi ele au grijă de felul cum ne merge creierul. Puţini ştiu că consumul de Lactobacillus rhamnosus (pe care o găsim în lactate) influenţează procesul de inhibiţie (adică inversul excitaţiei) în creier, combătând depresia şi anxietatea.

Născut în zodia peştilor. Cum de am ajuns să fim controlaţi de bacterii? Simplu – de la mâncare. Studiile au demonstrat că ceea ce mâncăm ajunge să ne controleze genele. Mâncarea se descompune în stomac şi intestine unde eliberează fragmente de ARN (numite microARN). Acestea au puterea de a controla gene, în special oprindu-le funcţionarea. De aici şi efectul anti-cancerigen al unor alimente. microARN-ul eliberat de ele opreşte genele care au luat—o razna în unele celule unde acestea produc creştere necontrolată – adică tumori. Aşa cum am spus, mâncarea  e răspunzătoare de apariţia aşa-numitului sistem imunitar dobândit. Povestea este foarte veche, începe acum 450 milioane de ani, pe vremea primilor peşti cu fălci osoase. Felul de hrănire al acestora s-a schimbat datorită “dotărilor” noi, dar au apărut probleme cu digestia noii hrane. Soluţia au fost bacteriile. Ele puteau ajuta la digestie dar era riscant să le ţină în ei pentru că provocau infecţii. Şi nu peştii au găsit soluţia, ci bacteriile. De fapt nu ele propriu-zis, ci viruşii care le colonizează. Bacteriile sunt toate purtătoare de viruşi. Aşa ajungem şi noi să facem viroze, nu luând virusul direct ci înghiţind bacteriile care îl poartă. Asta pentru că viruşii nu pot trăi de capul lor, ci doar în alte organisme. Sunt fiinţe simbiote. Şi pentru că depind de alţii în permanenţă, au inventat metode de simbioză. În cazul peştilor de care vorbeam, ei au găsit o soluţie foarte costisitoare, au investit masiv, dar rezultatul a fost unul semnificativ. Ce au făcut? Au dublat pur şi simplu numărul genelor acelor peşti, generând copii ale genelor existente (Da, viruşii au această putere. Am vorbit într-un post anterior că jumătate din genele umane au fost create de viruşi). Doar că aceste copii nu erau identice. Unele gene noi aveau funcţii mai specializate ale genelor vechi iar altele aveau funcţii complet noi. Genele din sistemul nervos al acelor peşti primitivi au fost folosite pentru a crea sistemul imunitar dobândit (sau adaptativ). Iar funcţia acestuia era de a gestiona simbioza cu bacteriile din stomac şi intestin. Ele erau izolate doar în sistemul digestiv, primeau hrană şi generau energie cu care trăiau viruşii, dar şi peştii. Dacă evadau din sistemul digestiv erau atacate de sistemul imunitar. Deci Matrix-ul nu este o idee SF umană….

Creierul din burtă. Şi cum aceste gene iniţial aveau funcţii în creier, aceste funcţii se regăsesc şi în sistemul digestiv. Puţini ştiu că noi avem şi un sistem nervos al intestinului. Se numeşte sistem nervos enteric. Sistemul nervos enteric furnizează informaţii organismului privind mişcări ale tubului digestiv (contracţii, dilatări) şi schimbări chimice. De asemenea, el controlează circulaţia sangvină în intestin şi secreţia de fluide. El conţine 100 milioane de neuroni (cam câţi sunt într-un creier de şobolan), mai mulţi decât avem în şira spinării. Aceştia sunt de cel puţin 14 tipuri şi folosesc toţi neurotransmiţătorii pe care îi foloseste şi creierul. În plus pe lângă digestie, neuronii enterici folosesc neurotransmitători precum catecolaminele şi acetilcolina pentru a regla răspunsul imunitar faţă de bacteriile din intestine. 95 % din neurotransmiţătorul serotonină este găzduită în intestine unde porneşte secreţia enzimelor digestive şi mişcările peristaltice. Iar în creier ea reglează emoţiile. De fiecare dată când ne simţim deprimaţi sau irascibili, nivelul de serotonină este scăzut. Iar ea se sintetizează dintr-un aminoacid numit triptofan, pe care îl luăm din alimente. Deci sistemul nervos enteric are rol de control asupra a ce intră în organism prin aparatul digestiv şi funcţionează mână în mână cu sistemul imunitar adaptativ, fraţi fiind produşi din gene provenite din sistemul nervos central.

 Nervul fluturaşilor. Deşi este un creier exilat, sistemul nervos enteric este totuşi legat de fratele mai mare – creierul din cap – printr-un nerv numit nervul vag. Nervul vag este parte din aşa-numitul sistem nervos vegetativ (da, avem şi aşa ceva, un fel de frate vitreg al sistemului nervos central, care gestionează organe precum inima, plămânii şi vasele de sânge). 90% din fibrele nervului vag poartă informaţii de la intestine la creier. Senzaţiile de “fluturaşi în stomac” pe care le simţim când suntem emoţionati sunt cauzate de hormonii de stres eliberaţi de sistemul nervos vegetativ în situaţia de “fugă sau luptă”. Stresul suprastimulează şi nervul vag din esofag cauzând senzaţia de “strângere de gât” sau durere în capul pieptului. Cam tot ce înseamnă emoţie are legătură cu aceste sisteme, majoritatea oamenilor care suferă de anxietate sau depresie având alterată funcţia gastro—intestinală iar stresul cronic din copilărie se ştie că produce tulburări intestinale la om când acesta ajunge la maturitate.

Filosofii au delimitat întotdeauna mintea de corp iar psihologii au încercat întotdeauna să se separe de medici. Realitatea însă de multe ori contrazice gândirea umană, de regulă superficială, subiectivă şi limitată. Nu vom ajunge să aflăm cine suntem cu adevărat făcând meditaţii izolaţi într-o peşteră ci studiind maşinăria complicată din interiorul nostru.

Viruşii şi spiritul de turmă

Viruşii sociali. Oamenii se definesc prin grupul lor de apartenenţă: sunt creştini, români, stelişti, bugetari sau pensionari. În funcţie de asta au teme de conversaţie, îşi fac prieteni sau se căsătoresc. Sentimentul de apartenenţă la un grup, numit fie identitate socială, fie identitate colectivă, sau de grup, este studiat de psihologia socială şi de sociologie. Iar unele manifestări culturale ale acestui fenomen sunt considerate obiectul de studiu al antropologiei culturale. Oricum am lua-o, toate trimiterile sunt către o abordare din partea ştiinţelor sociale sau umaniste. Şi dacă abordarea cea mai apropiată de acest fenomen ar veni din partea imunologiei şi virologiei? Cel puţin aşa spune cartea lui Luis Villarreal “Origin of group identity; Viruses, Addiction and Cooperation”.  Luis P. Villarreal este profesor de biologie moleculară şi biochimie şi director al Center for Virus Research la University of California Irwine. Şi-a făcut postdoctoratul în virologie la Stanford cu laureatul premiului Nobel, Paul Berg. În cartea cu pricina (dar şi în alte publicaţii ale lui) el face o foarte convingătoare demonstraţie privind rolul pe care îl au viruşii în evoluţia speciilor mergând până la evoluţia creierului uman şi manifestările lui în domeniul social şi cultural. Iată ce zice el.

Viruşii crează adicţii şi conflicte. Prima dată conceptul de “modul de adicţie” a fost folosit în anii ’80 pentru a explica adicţia de droguri, iar apoi în anii ’90 a fost adaptat pentru a explica stabilitatea paraziţilor bacteriilor – nu ştiu dacă ştiaţi, dar şi bacteriile pot lua viruşi. Adicţia în acest caz e pe viaţă şi pe moarte. Un modul de adicţie favorizează stabilitatea parazitului prin omorârea gazdelor care pierd acel parazit şi apărarea gazdei care îl menţine. Modulele de adicţie sunt formate de către viruşi. Starea de “adicţie virală” este starea în care viruşii sau elemente derivate din ei trăiesc într-o gazdă furnizând protecţie faţă de viruşi înrudiţi cu ei. Este foarte interesant că adicţia este un proces care favorizează simbioza, inclusiv simbioza socială şi cooperarea. Noi considerăm altruismul şi sacrificiul personal elemente definitorii umane, dar modulele de adicţie pot induce comportamente altruiste (cum ar fi moartea celulară programată) chiar şi la bacterii. Modulele de adicţie crează atât identitate de grup cât şi imunitate de grup, ducând la comportamente ostile fată de alţi paraziţi competitori. Potenţialul distructiv al unui modul de adicţie este cel mai eficient împotriva speciilor care sunt înrudite genetic.

Viruşii stau la baza comunicării şi asocierii. Identitatea de grup reprezintă o caracteristică a tuturor formelor de viaţă, iar identitatea sexuală şi comportamentul social reprezintă şi ele elemente ale identităţii de grup. Identitatea de grup poate fi impusă extern prin paraziţi genetici care ajung să influenţeze modul de exprimare a genelor din creierul organismelor unde intră şi astfel dictează comportamentul de grup. Viruşii au stat la baza creării tuturor sistemelor de recunoaştere a membrilor unei specii, majoritatea prin intermediul chimicalelor pe care le secretă indivizii, chimicale numite feromoni. La moluşte şi insecte feromonii stau la baza recunoaşterii şi comunicării. Odată cu evoluţia genelor dictată de către viruşi, s-au dezvoltat sisteme de recunoaştere şi comunicare pe bază de văz sau auz şi astfel au apărut limbajele, incluziv limbajul trupului şi al culorilor.  Grupurile rezultate pot deveni foarte ostile faţă de competitori cu identităţi parazite diferite. Din această perspectivă, achiziţia unei noi identităţi genetice de-a lungul evolutiei (prin colonizare) s-a realizat de multe ori prin înlocuirea sistemelor de identitate anterioare. Există o puternică tendinţă de creştere a complexitaţii genetice asociată cu o tot mai accentuată înlocuire a paraziţilor genetici pe măsură ce gazda evoluează, adică e colonizată de alţi viruşi. Totuşi, unele gazde sunt colonizate de paraziţi genetici foarte eficienţi ce impun sisteme de imunitate capabile să evite majoritatea competitorilor ulteriori. Viruşii ajunşi într-o gazdă “preiau controlul” asupra genelor. Chiar produc noi gene – jumătate din genele umane sunt produse de viruşii antici care colonizează specia umană numiţi Human Endogenous Retroviruses (HERVs). Probabil nu ştiaţi că placenta, hemoglobina şi celulele gliale din creier sunt produsul acestor viruşi.

Creierul social virusat. Acţiunea acestor viruşi endogeni precum şi diverse colonizări ulterioare cu alţi viruşi a condus în cele din urmă la comportamentul social uman, aşa cum îl cunoaştem azi, oamenii nemaidobândind module de adicţie pe cale genetică ci depinzând de module cognitive de învăţare prin care se formează identitatea de grup. Asta pentru că învăţarea se bazează tot pe mecanisme virale, sau relicve ale unor asemenea mecanisme. Informaţia din exterior este fixată prin mecanisme virale existente în neuroni iar informaţia fixată astfel joacă rolul de modul de adicţie – creând protecţie pentru informaţia similară ei şi imunitate cognitivă faţă de cea diferită. Achiziţia identităţii de grup apare în timpul unor ferestre de dezvoltare limitate, cea mai mare parte din acestea limitându-se la copilărie şi adolescenţă. Creierul uman permite legături sociale extinse folosind limbajul şi cântecele. Limbajul este învăţat şi procesat prin intermediul unor adaptări ale creierului – ase citi mutaţii - apărute cu scopul de a promova învăţarea socială şi cooperarea, adică simbioza de care vorbeam. Produsul evoluţiei identităţii de grup a fost apariţia culturii. Credinţele şi convingerile reprezintă conţinuturi cognitive învăţate, stabile şi esenţiale pentru participarea la un grup social. Evoluţia a condus la sisteme cerebrale dedicate convingerilor şi memoriei emoţionale, de care am vorbit într-un post anterior, ca fiind cele care ne influenţează deciziile. Deşi o vedem ca fiind ceva “spiritual” gândirea bazată pe convingeri are o clară fundaţie biologică, Dar, pentru a furniza identitate de grup, o convingere trebuie să reziste la învăţare ulterioară sau înlocuire de către identităţi competitoare – a se citi “convingerile altora”. Identitatea de grup socială şi culturală leagă indivizii, crează coeziune de grup, dar şi “imunitate” faţă de conţinuturi cognitive diferite (“imunitate cognitivă”). Am vorbit într-un post despre rolul hormonului oxitocină în ataşament şi empatie dar şi în tendinţa de a vedea propriul grup ca fiind superior altora. Mintea socială este produsul modulelor de adicţie, ea duce la coeziune faţă de membrii în funcţie de sex, rasă, naţionalitate, limbă, religie, şi declanşează emoţii sociale precum râsul, furia, frica, panica, vina, ruşinea, jena, mândria, gloria, faima, dar are şi capacitatea de a declanşa agresiune faţă de non-membrii. Data viitoare când mai vedeţi la ştiri grupuri de oameni care îşi dau în cap pe bază de “diferenţe de credinţe” sau suporteri urându-se de moarte nu le mai vedeţi ca “fenomene sociale” ci mai bine gândiţi-vă la gripă.

Ce sunt de fapt emoţiile?

Creierul este un centru al emoţiei. Una dintre cele mai frecvente intrebări care mi se pun la cursuri sau interviuri este cea referitoare la “centrul emoţiilor din creier”. Iar unii se dau şi mai informaţi decât ceilalalţi şi răspund în locul meu: “E amigdala”. Alţii spun “creierul reptilian”, iar alţii “sistemul limbic”. Iar eu am prostul obicei de a-i bulversa, şi de a-i îmbufna, spunându-le că nu există aşa ceva. Dacă ai răbdare şi cauţi studii din neuroştiinţe care evaluează răspunsul creierului în diferite situaţii emoţionale găseşti “centre ale emoţiei” în aproape toate părţile creierului. Aici, mulţi se vor revolta şi vor spune că ei sunt convinşi că există părţi “emoţionale” în creier şi părţi “raţionale”. Că doar de la Platon şi Descartes toată lumea ştie asta, şi poţi să-ţi dai şi singur seama de asta când iei decizii, le simţi că se manifestă diferit.

De ce avem emoţii? Oamenii tind să îşi închipuie creierul ca pe un motor sau instalaţie, în care fiecare piesă sau cameră are funcţia ei specifică. Realitatea însă e foarte diferită. În creier nu există centre specifice doar ale atenţiei, memoriei, percepţiei sau personalităţii. Cam în tot ce facem se implică reţele foarte extinse de neuroni, de multe ori similare cu ale altor activităţi pe care noi ni le imaginam ca fiind din cu totul alt film. Un bun exemplu este implicarea aceloraşi regiuni în ataşament, consum de droguri, donaţii şi sociabilitate. Ca să revenim din divagaţia asta la problema iniţială, hai să ne punem o întrebare banală: Ce sunt emoţiile? Cu toţii le simţim, pe unele le simţim ca fiind plăcute, unii le zic “pozitive”, pe altele ca fiind neplăcute, zise “negative”. Dar ce este o “emoţie pozitivă”? De ce apare ea? De ce avem nevoie de ea?

Emoţia noului. Unii s-ar grăbi să spună că situaţiile plăcute declanşează în noi emoţii pozitive şi, evident, situaţiile stresante – emoţii negative. Doar că orice om mai trecut prin viaţă s-a prins că aceaşi situaţie unii o văd ca plăcută, alţii ca stresantă, iar alţii se plictisesc de moarte în ea. Sau cum spune zicala “the beauty is in the eyes of the beholder”. Mai tehnic, aş spune “in the brain of the beholder”. Creierul are mecanisme care răspund la nou, la nefamiliar. Cei care aveţi copii ştiţi că în primul an ei tind să aibă două tipuri de reacţii în faţa persoanelor străine – unii par timoraţi şi rezervaţi alţii se bucură şi zâmbesc. Aici, “senzorul pentru nou” îşi spune cuvântul declanşând emoţii şi acţiuni diferite în funcţie de cum este el construit. Dar asta este doar o parte din răspuns. Cum se prinde creierul ce este familiar şi ce este nou?

Addiction revisited. Creierul este o maşină de învăţat. Toate “facultăţile mentale” pe care credem că le avem ca entităţi distincte sunt în fapt manifestări ale proceselor de învăţare şi re-învăţare. Neuronii sunt nişte vietăţi al căror unic sens în viaţă este să “înghită” informaţie. Practic fac adicţie de asta. Şi nu au încotro, pentru că informaţia care intră în ei pune stăpânire pe ei, le modifică funcţionarea genelor, forma exterioară şi le dictează “comunicarea” cu vecinii. Şi devine un fel de Username şi Password. Adică mai departe lasă să intre doar informaţie compatibilă cu cea rezidentă, apărându-se de cea incompatibilă. Tot ce învăţăm crează adicţie, pe de o parte şi imunitate “cognitivă”, pe de alta. Şi cât timp trăim, în creier se dă o permanentă bătălie pentru protejarea informaţiei rezidente precum şi pentru “doze noi” de informaţie de acelaşi tip.

“Am acţionat emoţional”. Cum simţim noi acest război? De fiecare dată când informaţia rezidentă este ameninţată noi simţim “emoţii negative” – frică, tristeţe, furie – şi acţionăm în consecinţă, punând-o la adăpost prin fugă sau luptă. De fiecare dată când ne întâlnim cu “rudele” informaţiei rezidente, simţim “emoţii pozitive” – bucurie, satisfacţie – şi acţionăm în consecinţă, abordând situaţia, stând în preajma ei. Senzaţia subiectivă este că fugim pentru că ne este frică. În realitate comanda pentru acţiune porneşte în creier înainte să simţim emoţia. Cele două practic vin “la pachet”. Emoţia este doar semnul că creierul s-a mobilizat la maxim pentru a-şi face jobul, în situaţia de faţă de a proteja informaţia rezidentă. Deci, ce simţim ca “emoţie” este reacţia creierului faţă de informaţia rezidentă.

Up-date is available. Se ştie că pentru a învăţa ceva nou, creierul trebuie în mod necesar să activeze informaţie rezidentă care seamănă cu cea cu care tocmai se confruntă. De aceea, recunoaşterea şi reamintirea sunt primul pas al învăţării. De fiecare dată când ne reamintim ceva, amintirea respectivă se întăreşte dar se şi modifică puţin. Gândiţi-vă cât de frumoasă este “bucuria” reîntâlnirii sau a reamintirii. În cazul astă emoţia este semnalul că amintirile noastre suferă un up-date. Practic e un download care ne actualizează nişte programe. Binenţeles că reamintirea poate fi şi neplăcută. Şi în cazul ăsta are loc un up-date, al unui program care ne protejează de situaţii care pun în pericol informaţia rezidentă. O situaţie specială este atunci când ni s-a tăiat accesul la informaţia din mediu care are omolog în creier. În cazul ăsta, orice ne reaminteşte de ea declanşează şi programe care caută up-date-ul. Gândiţi-vă cum tristeţea unei amintiri e însoţită de gândul de a căuta persoana iubită şi acum pierdută. Chiar dacă despărţirea nu a avut loc în termeni prea buni. Creierul îşi manifestă adicţia.

Ce este voinţa? Şi atunci unde este “raţionalul”. El ţine de abilitatea creierului – în special cel uman – de a genera “lumi alternative”. Adică variante diferite de realitatea prezentă, scenarii de viitor, punctul de vedere al altora, sfaturi sau reguli. Acestea sunt confruntate cu varianta prezentă, puse în balanţă. E important însă de spus că şi acestea au valoare emoţională. Şi ele se raportează la “binele suprem” adică protejarea informaţiei şi up-datarea ei. Doar că ne fac să alegem binele viitor, mai valoros, şi nu impulsul de moment. De aceea oamenii care pot să îşi imagineze mai detaliat viitorul sunt mai capabili să nu ia decizii impulsive.

Cum se face Ctrl-C & Ctrl-V în creier

Cu toţii avem aminitiri neplăcute, fobii, traume de tot felul. Sunt sâcâitoare, ne fac să evităm anumite locuri, persoane, sau activităţi. Le simţim ca pe un balast care ne complică viaţa. În principiu, cei mai mulţi dintre noi preferăm să “trăim cu ele” aşa cum sunt, eventual le povestim la o bere cu un prieten apropiat ca să ne “uşurăm”. Alţii preferă să meargă la psiholog. Însă de aici încolo se complică puţin povestea şi începe subiectul post-ului meu.

Delete. Neutralizarea unei amintiri neplăcute se face în principiu foarte simplu: se asociază în mintea omului situaţia/acţiunea cu pricina cu ceva neutru sau chiar plăcut. Tehnic se numeşte EXTINCŢIE. Trebuie spus de la început că la omul adult, memoriile traumatizante nu se pot şterge ca şi din computer. Se poate învăţa doar un nou răspuns emoţional sau comportamental faţă de evenimentul sau situaţia respectivă. De aceea, există şi riscul ca amintirea traumatizantă să revină după o vreme, fie pe fond de stres, fie când ne întâlnim cu lucrul care ne-a traumatizat într-un alt context decât cel în care ne de-sensibilizasem. Doar la copilul mic are loc o ştergere completă. Acest lucru are loc pt că neuronii care fixează informaţia sunt înconjurati de o “plasă de proteine” care îi protejează la ştergere. În ultima vreme însă s-au dezvoltat tehnici mult mai eficiente de rescriere a unei amintiri, şi ele sunt folosite mai ales în tratarea fobiilor şi a adicţiei de droguri. Ma gândesc că pentru cei care se ocupă cu terapie, coach sau training, ar fi folositor să scriu pe scurt despre aceste tehnici dând şi sursele pentru o documentare mai aprofundată, dacă vor simţi nevoia.

Ca să uităm mai întâi ne amintim. Mai ştiţi în copilărie când învăţaţi să mergeţi cu bicicleta, se  întâmpla să mai şi cădeţi. Şi evident plângeaţi după. Din partea părinţilor erau două tipuri de reacţie – fie vă lăsau să vă liniştiţi o perioadă şi după încercau din nou cu voi, fie încercau imediat după căzătură. Şansele cele mai mari de reuşită erau în prima variantă, pentru că amintirea traumatică nu apuca să se consolideze. Tehnicile de rescriere de care vorbeam sunt cel mai eficiente dacă sunt aplicate la o zi după un eveniment traumatic. Asta pentru că creierul gestionează diferit memoriile recente de cele vechi. Cu cât este mai veche memoria cu atât ea este mai greu de rescris. Însă în principiu, orice memorie se poate rescrie. Pentru a se întâmpla acest lucru, este esenţial să ne REAMINTIM cât mai detaliat acea amintire. Informatiile din creier sunt “securizate” cât timp “dorm”, sunt lăsate în pace, undeva în inconştient. Însă de fiecare dată când ne amintim ceva, acel ceva tinde să înglobeze informaţii noi din mediu. De aceea memoria martorilor la un accident trebuie securizată. Ei trebuie să evite să citească sau să asculte ştiri despre acel accident, până depun mărturie la proces. În caz contrar, memoriile lor trec din faza stabilă într-una “LABILA” şi se alterează automat cu noi informaţii. Deci, în cazul unei amintiri traumatice, reamintirea este cheia spre rescriere.

Extinction windows. Învăţarea are loc întotdeauna legată de un context, de o situaţie anume. Şi dacă vrem să re-învăţăm nu putem rescrie vechea amintire decât dacă activăm şi contextul în care ea s-a format. Ideal ar fi să ne confruntăm cu el de-a dreptul, aşa cum ar fi situaţia în care ne-a atacat un câine şi am făcut, ca urmare, fobie de câini. Dacă nu se poate în varianta “pe bune” încercăm să ni-l reamintim cât de detaliat se poate, cu locaţie, persoane care erau în jur, lumina, mirosuri, zgomote, etc. Apoi este foarte important timingul: putem lucra la a schimba o memorie într-o anumită fereastră de timp – adică între 10 minute şi până la 2 ore de la faza cu reamintirea. Se pare că perioada critică este cea din apropierea celei de a doua ore. Ajută la re-învăţare consumarea de glucoză la 30 de minute de la reamintirea situaţiei.

Ca şi la superglue. După ce am “lucrat” asupra memoriei respective ea trebuie lăsată să se consolideze. Acest proces de consolidare este unul fizic, şi se bazează pe secreţia unor proteine în creier care fixează noua memorie. Acest proces durează până la 2 zile. Abia după acest interval se vor vedea rezultatele. E important ca în acest răstimp să nu ne mai gândim deloc la acea amintire. Dacă o facem, ea se va reactiva, va intra din nou în faza “labilă” şi se poate rescrie din nou, dar într-o manieră necontrolată şi există riscul să se ducă naibii tot ce am făcut anterior.

Cum creierul se repară singur

În general se crede că creierul este un organ extrem de sensibil. Este sensibil şi la copilul mic şi de aceea trebuie să îi protejăm capul, şi la adolescenţi şi de aceea nu trebuie să-i “traumatizăm” şi la omul în vârstă care e mereu în pericol de a face demenţă sau Alzheimer. Adevărul este însă mult mai nuanţat. Studiile din ultimii 10-15 ani au descoperit că acest organ este al naibii de solid şi rezistent, având inclusiv o stranie capacitate de a se remodela şi repara singur.

Plastilina cu care gândim. De la faptul că creierul se “mobilează” în permanenţă cu neuroni şi sinapse noi, pe parcursul întregii vieţi şi până la recuperarea unor funcţii la oameni care au lipsă părţi din creier, mergând până la o întreagă emisferă, lumea medicală şi a neuroştiinţelor experimentale este plină de exemple care dovedesc fiabilitatea creierului, chiar şi prin comparaţie cu alte organe. Această “fiabilitate” se numeşte PLASTICITATE şi constă în modificarea anatomiei creierului, a unor circuite nervoase mai exact, ca urmare a intervenţiei din exterior. Plasticitatea implică atât acţiunea informaţiei asupra simţurilor şi învăţarea, cât şi repararea după accidente sau după deprivarea de senzaţii, cum ar fi în cazul în care ai crescut în lipsa luminii. Este important de subliniat însă că, deşi are o asemenea capacitate de reparare, creierul trebuie şi ajutat puţin prin “reţete” specifice. Chestia este că aceste reţete nu sunt intuitive, sunt chiar contra-intuitive şi pot fi aflate doar studiind funcţionarea lui.

Mustaţa vindecă creierul. Iată cel mai nou exemplu. Cu toţii aţi auzit de ACCIDENTE vasculare cerebrale (stroke în engleză, pt cei care vorbesc cu fratele Google). Ele sunt principala cauză a invalidităţii – pentru că duc la paralizii – şi de asemenea, sunt pe locul 4 ca şi cauză de deces. Practic are loc o distrugere a unui vas de sânge din creier sau obstrucţionarea lui de un cheag de sânge. Ca urmare, zona respectivă moare, iar funcţia pe care o deserveşte dispare. Studiile efectuate în ultimii 2 ani la University of California Irvine au relevat un lucru şocant dar în egală măsură cu implicaţii terapeutice extraordinare. Ei au descoperit că dacă induc experimental un accident vascular cerebral şobolanilor sau pisicilor şi le stimulează mecanic mustăţile timp de 4 minute în primele 2 ore după apariţia accidentului, creierul îşi revine fără alte intervenţii. Dacă treaba cu mustaţile se face la 3 ore după, nu mai are nici un efect. E important de spus că mustaţile la animale au un rol foarte important – ele ajută la construirea unei hărţi mentale a mediului în care umblă aceste animale, fiind esenţiale la orientarea pe întuneric şi pipăirea locurilor strâmte. Sunt ca şi simţurile oamenilor dar mai specializate.

Masaj & muzică contra paraliziei. Pe baza acestor date, ei vor să pună la punct protocoale terapeutice pentru oameni. Varianta omoloaga pentru oameni ar consta în MASAREA degetelor, feţei şi buzelor, în paralel cu ascultarea de muzică în primele 2 ore de la declanşarea accidentului vascular. Aceste acţiuni stimulează partea senzorială şi motorie a creierului care sunt de regulă afectate de accidentele vasculare. Amuzant, este că acest tratament, pe lângă faptul că este la îndemâna oricui se află în apropiere, este şi pe dos de ce se întâmplă acum cu un asemenea pacient în spital! Adică este imobilizat într-un pat, i se spune să stea cât mai calm, eventual i se administrează somnifere şi este ţinut într-o linişte deplină.

Ctrl+Alt+Del pentru fobii. Similar cu această reţetă ce stimulează plasticitatea într-o acţiune de reparare, sunt şi reţete care o stimulează în vederea rescrierii amintirilor traumatice sau FOBIILOR. Studiile au descoperit că creierul gestionează diferit amintirile vechi faţă de cele noi, iar în cazul unui eveniment traumatic ai 24 de ore ca să intervii eficient pentru a nu dezvolta o memorie care să te marcheze toată viaţa. Iar reţeta este foarte precisă, spunându-ţi cum să folosesti minutele şi orele a doua zi după eveniment. Dar despre asta, mai detaliat într-un alt post.

LASATUL DE FUMAT PRIN CULTIVAREA CREIERULUI

În ultima vreme câţiva prieteni de-ai mei s-au lăsat de FUMAT, iar alţii încearcă folosind ţigări electronice. Unul dintre ei m-a rugat să scriu un post despre cum să te laşi de fumat. Nu vreau să îmi transform blogul într-un self-help şi oricum sunt o groază de cărţi şi site-uri care te bombardează cu sfaturi (vezi cartea de succes a lui Allen Carr). Dar m-am gândit să scriu un post din perspectiva neuroştiinţelor, abordând problema dintr-un unghi mai puţin întâlnit.

Mediul ne controlează viaţa. Toţi cei care au încercat să se lase de fumat ştiu că principalul duşman sunt situaţiile în care obişnuiai să fumezi – locuri anume, momente ale zilei sau activităţi asociate cu fumatul. Fumatul, ca şi orice altă activitate plăcută, produce în creier o CONDIŢIONARE CONTEXTUALA (adică mai pe romăneşte asociezi plăcerea respectivă cu locurile în care se întămplă ea). Odată realizată această condiţionare, ea rămâne în creier timp de 6-7 săptămâni după ce te laşi de fumat şi de fiecare dată când mergi în locurile cu pricina sau vine momentul respectiv al zilei în locul obişnuit, îţi vine să fumezi. De aceea, ca să reuşeşti să te laşi cu succes, trebuie să controlezi contextele care au fost asociate cu fumatul. 

Noi neuroni contra vechi obiceiuri. Tehnic vorbind acest control se manifestă ca o re-invăţare – asociezi contextele respective cu non-fumatul. În timp (mai scurt sau mai lung) are loc o EXTINCŢIE, adică o dispariţie a dorinţei de a fuma când eşti în acele contexte. Doar că sunt diferenţe mari între oameni în această capacitate de re-învăţare sau extincţie – cu alte cuvinte unora le iese, altora mai greu. Şi atunci cum putem să “ajustăm” această capacitate, să ne reglăm pe “accelerated mode”? Mai multe studii au descoperit că extincţia, la fel ca şi alte forme de învăţare şi re-învăţare se bazează pe noi neuroni, care apar în creier toată viaţa, chiar şi la vârsta adultă – procesul numindu-se NEUROGENEZA ADULTA. Da, chestia cu neuronii care nu se mai regenerează, ne naştem cu unii şi toată viaţa nu facem altceva decât să îi pierdem este doar un mit. Diverse tipuri de activităţi sau stiluri de viaţă stimulează apariţia acestor noi neuroni ajutându-ne să învăţăm mai uşor, dar şi să prevenim stresul şi depresia, sau să scăpăm de fobii. Ei bine acesti noi neuroni ne pot ajuta şi să scăpăm de fumat.

Superglue în creier? Care este reteta? Printre activităţile care duc cel mai sigur la apariţia acestor neuroni speciali este MIŞCAREA, în special mersul alert sau alergatul. Nu mult, cam jumătate de oră pe zi. Alergatul conduce la secreţia unor hormoni de creştere în organism, care la nivel de creier stimulează apariţia de noi neuroni din celule stem neuronale. Doar că procesul nu are loc instantaneu ci durează cam O LUNA. O lună le ia noilor neuroni să se maturizeze şi să-i ajute pe fraţii lor mai mari să performeze mai bine. Astfel, după o lună avem un creier up-datat în zonele care se ocupă de învăţare contextuală. Adică exact ce avem nevoie. Studiile realizate la Beckmann Institute din cadrul University of Illinois at Urbana-Champaign au arătat că şoarecii dependenţi de cocaină care au urmat acest tratament, expuşi la mediul în care erau obişnuiţi să consume drogul, sunt mai capabili să re-înveţe, adică să realizeze o extincţie fată de dorinţa de a se droga asociată contextului respectiv. Grijă mare însă! Dacă după acest tratament li se dădea ocazia să consume drogul din nou în acel context, li se întărea adicţia. Practic noii neuroni generaţi sunt ca un fel de SUPERGLUE care fixează orice fel de asociere contextuală ulterioară apariţiei lor. Când lipim cu superglue avem grijă să nu ne lipim degetele. La fel, odată cu dotarea cu un set de neuroni noi trebuie să avem grijă ce facem pentru că suntem mai expuşi la fixare. Orice fel de fixare.

Culturile de neuroni. Cum am putea să aplicăm asta la renunţarea la fumat? Simplu. Încercăm să facem efort fizic zilnic timp de o lună. În timpul ăsta nu fumăm. Oricum, alergatul stimulează exact zonele din creier care “se bucură” când fumăm, deci poate fi un bun înlocuitor. În tot acest timp evităm să mergem prin locurile în care obişnuiam să fumăm. După o lună mergem într-unul din aceste locuri, având grijă să nu avem ţigări la noi şi anunţându-i pe toţi de planul nostru, ca să nu ne ofere ţigări. Trebuie să REZITAM, no matter what. De altfel, unul dintre studiile noastre a dovedit că factorii cei mai relevanţi în lăsatul de fumat sunt capacitatea de a ne AMANA recompensele şi de a ne simţi cât mai STAPANI pe viaţa noastră şi mediul din jur. Odată ce am rezistat într-o asemenea situaţie, aceste sentimente ni se accentuează şi putem continua, explorând tactica noastră în al 2-lea context. Şi tot aşa vreo 6-7 săptămâni, având grijă să alergăm în continuare şi planificând atent vizitele în contextele problematice în funcţie de neuronii care “ne vin prin poştă”. Succes!

Despre valori sau cum ajungem orbi

Cum dezvăţăm câinele lui Pavlov? Cu toţii am auzit de câinele lui Pavlov. Cel care se condiţionase să saliveze la auzirea clopoţelului. Procedura de condiţionare este des folosită în laboratoare atunci când se studiază învăţarea la animale, dar şi când se probează tehnici terapeutice pentru fobii sau pentru adicţii, care au potenţialul de a fi folosite pe om. DEZVAŢAREA de o condiţionare se numeşte extincţie. Ea presupune următoarea procedură: sunetul clopoţelului are loc în aceleasi condiţii ca şi la formarea condiţionării, dar acum nu mai este urmat de nimic. După câteva asemenea asocieri, animalul nu se mai aşteaptă să se întâmple ceva după semnalul respectiv şi nu mai salivează. Are loc astfel o re-învăţare. Ce numim noi “dezvăţare” este de fapt în creier o re-învăţare. Surprinzător, cam acelaşi lucru s-a întâmplat cu campania anti-fumat prin mesajele de avertizare de pe pachete. Adică s-au asociat mesaje prin care se anunţau tot felul de boli – clopoţelul - cu obiceiul cotidian al fumatului, fără ca acesta din urmă să aibă vreo urmare vizibilă. Şi uite aşa mesajul şi-a pierdut orice valoare de avertisment – a avut loc EXTINCŢIA VALORII SALE. După cum am dovedit şi noi printr-un studiu folosind RMN-ul, zonele limbajului nu se activează în creierul fumătorilor la prezentarea pachetelor cu mesaj pe ele (vezi în Figură imaginea de sus). Asta pentru a fi “dovedit ştiinţific”, pentru că anecdotic, toţi fumătorii ştiu că nu îi mai “lovesc” mesajele respective în vreun fel. Asocierea mesajului cu o poză urâtă – dinţi şi plămâni stricaţi sau tumori – face ca mesajul să ajungă în creierul fumătorului (Figura imaginea de jos) dar asta nu este suficient. Foarte puţini fumători se lasă de fumat ca urmare a campaniei, ea având mai mult efect de descurajare asupra celor care ar intenţiona să se apuce de fumat şi nu asupra celor deja “agăţaţi” de drog.

Omul fiinţă raţională. Un fenomen asemănător cu lipsa activării în creierul fumătorilor la vederea mesajelor de avertizare se petrece şi într-un context aparent foarte diferit. Un studiu realizat la University College din Londra a dovedit că creierul mamelor îşi inhibă zonele “gândirii critice” la vederea copiilor proprii. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi la vederea partenerului romantic. De aici poate şi zicala “dragostea e oarbă”. Însă e mai mult de atât. În psihologia socială e folosit termenul de “motivated reasoning” – adică un fel de decizie emoţională, în care oamenii se agaţă de convingeri subiective şi nu ţin cont de informaţiile care sunt în contradicţie cu ele.  În creier există zone ale acestui tip de gândire, iar ele se activează spre exemplu atunci când susţinătorii unui partid politic sunt expuşi la informaţii neplăcute pentru imaginea partidului. Alte studii au arătat că la vizionarea unor informaţii negative privind un candidat politic, privitorii cărora li se activau în creier zonele judecătii obiective îşi schimbau opţiunea de vot, în timp ce cei cărora li se activa reţeaua “motivated reasoning” erau “orbi” la mesaj, rămânând fideli candidatului respectiv. Adică creierul lor reacţiona ca şi la imaginea copilului propriu sau a partenerului romantic din studiul citat mai sus.

Ochelarii convingerilor. Acest fenomen al judecăţii oarbe nu se manifestă doar faţă de copii, iubite şi politicieni preferaţi ci şi în cazul credinţelor religioase, în care credincioşii sunt “imuni” la orice informaţie care ar putea să le “destabilizeze” sistemul, ea trecând pe lângă ei ca şi citatele din limba japoneză sau ecuaţiile din fizica cuantică. Cel mai interesant este că zonele ce duc la “motivated reasoning” fac parte din “scheletul de bază” al creierului, reţeaua cea mai puternic interconectată de neuroni, cea care susţine cea mai mare parte a activităţii creierului. Ea se strică în bolile grave precum schizophrenia sau depresia. Cu alte cuvinte, când suntem orbi la informaţia care nu ne convine, o facem pentru că “fundaţia” creierului se opune. E greu de spus cât ne adaptează la realitate creierul şi cât ne apără de ea. Probabil cu vârsta face mai mult partea a doua.

Noi suntem adicţiile noastre

Dragostea e o adicţie. La începutul anilor 2000 cercetătorii de la University College London au şocat lumea publicând studii care arătau că creierul răspunde la imaginile persoanelor dragi – fie că sunt copii fie parteneri romantici – prin aceleaşi zone care procesează drogurile. Deci, dragostea este o adicţie. În presa vremii chiar se glumea spunându-se că ar trebui să li se interzică oamenilor să se îndrăgostească, oferindu-li-se posibilitatea doar celor bolnavi în stadiul terminal, care au dreptul legal să primească morfină. Această descoperire am replicat-o şi noi (vezi Figura de mai jos), Am descoperit că la fumătorii care privesc pachete de ţigări se activează aceleasi zone care în alte studii s-a descoperit că în creierul proaspetelor mame cresc in volum la 4 luni după naştere. Iar această creştere corelează cu gradul de ataşament şi empatie faţă de nou-născuţii lor. Deci ataşamentul/dragostea şi drogurile modifică creierul impactând cam aceleaşi zone. Iar această modificare e răspunzătoare de schimbările care apar în comportamentul şi emoţiile noastre.

Relationships load a bullet in your brain. Neurobiologul Oliver Bosch e de mult timp preocupat de depresia la şoarecii îndrăgostiţi. El studiază un tip anume de şoareci – numiţi Prairie voles – care sunt monogami de felul lor. Cum o face? Ii lasă să se îndrăgosţească apoi îi separă şi le observă comportamentul în tot felul de situaţii stresante. El a descoperit că şoarecii despărţiţi de “iubirea lor” sunt absolut pasivi, neîncercănd nici măcar să înoate dacă sunt puşi în apă. Câutând mecanismul acestei depresii a găsit niveluri ridicate în sângele lor ale unui hormon de stres numit CRF (care se secretă în hipotalamus şi este primul pas în secreţia hormonului cortizol, principalul hormon de stres). Partea ciudată este că acelaşi nivel ridicat de hormon de stres a fost găsit şi în creierul celor îndrăgostiţi care nu fuseseră despărţiţi, şi aveau comportament normal. Doar că la ei exista doar primul pas – CRF-ul – şi nu se completa procesul până la cortizol. Ceva îl bloca. Concluzia lui este uimitoare – ataşamentul produce hormon de stres, necesar pentru a securiza relaţia. El apare pentru a se secreta în caz că te separi de subiectul ataşamentului, ca să îi simţi lipsa şi să te întorci la el. În cazul în care se bloca exeperimental receptorii de care se leagă în creier CRF, şoarecii îşi recunoşteau “iubita”, deci nu deveneau amnezici, dar nu îi mai simţeau lipsa. Bosch compară dragostea cu o puşcă iar exprimarea lui sună cel mai bine în original: “As soon as they form a pair-bond, the rifle is loaded with a bullet. But the trigger isn't pulled unless there is separation”. Deci avem o “piedică” şi un “trăgaci” implicate aici.

În zgarda hormonilor. Unii poate vor spune şi ce dacă? Şoarecii sunt şoareci, oamenii sunt oameni. Adevărul este că mecanismele de ataşament şi stres sunt foarte similare la şoareci şi la oameni, de aceea se testează diverse medicamente pentru tulburări emoţionale pe ei. Oricum, alte studii au confirmat existenţa mecanismului găsit la şoareci şi la alte animale şi chiar la oameni. Un studiu realizat acum câţiva ani la Syracuse University găsise niveluri ridicate de hormon de stres în creierul îndrăgostiţilor, ceea ce  părea straniu şi greu de explicat. În lumina noilor date, nu mai pare. Alte studii au identificat “piedica” în persoana hormonului oxitocină iar “trăgaciul” în persoana hormonului vasopresină. Oxitocina se secretă când avem o relaţie fericită şi ea inhibă cortizolul, în timp ce vasopresina stimulează secreţia lui.

Credem în adicţiile noastre. În general se asociază aceşti hormoni cu relaţiile sociale, dar adevărul este mult mai cuprinzător. Vasopresina este răspunzătoare de menţinerea adicţiei de alcool, la fel cum este de menţinerea relaţiilor de ataşament, şi ambele sunt implicate în învăţare, de la spaţială la verbală. Cei doi hormoni au apărut prima oară acum 700 de milioane de ani înainte de separarea genelor între vertebrate şi nevertebrate. Ulterior au apărut variantele lor moderne pe care le au mamiferele, inclusiv noi, oamenii. La toate speciile ele sunt implicate în fixarea ataşamentelor şi apărarea lor. Practic, ele sunt răspunzătoare de lucrurile care ne definesc cel mai adânc. Oxitocina creşte încrederea în oameni şi consolidează relaţiile dar, în acelaşi timp, creşte extremismul, tendinţa de a vedea nejustificat grupul tău etnic ca fiind superior altora. Şi atât oxitocina cât şi ruda sa vasopresina sunt implicate în credinţele religioase, alimentând sentimentul că doar religia ta « deţine adevărul » iar celelalte sunt inferioare.

Oamenii foarte greu se dezic de lucrurile în care au crezut foarte mult sau de care s-au ataşat. Indiferent care sunt ele. Odată fixate în creier ele capătă valoare şi dau vieţii sens. Noi suntem adicţiile noastre.