Politicienii – o specie pe cale de dispariţie

Acest post este puţin mai diferit de ce aţi văzut până acum pe blogul meu. Nu este despre creier. Este despre oameni. Şi despre felul în care eu cred că va evolua lumea socială, din punct de vedere POLITIC.

Conducători şi supuşi. În cea mai mare parte a existenţei sale, specia umană a fost împrăştiată pe planetă în grupuri mici, de oameni analfabeţi, care comunicau doar cu cei de peste deal, şi erau conduşi de câţiva oameni educaţi, cu bani şi carismă. Conducătorii aveau datoria ca, în afară de a-i exploata pe supuşi, să vegheze asupra lor pentru a nu o lua razna. Făceau asta dându-le legi şi obligându-i să le respecte, dar şi oferindu-le circ pentru a se relaxa şi a nu le veni idei pe fond de frustrare. În plus trebuiau să-i şi apere de invadatori, pentru că doar ei puteau plăti armate. Binenţeles, conducătorii (cu unele excepţii notabile) nu erau aleşi de popor ci poziţia aceasta se transmitea “pe linie de sânge”. De aici şi expresia “de sânge nobil”. Primele tentative de “democratizare” au apărut în secolul XVIII, în perioada numită “iluminism” când biserica ce domina Europa a început să piardă din putere, în bună măsură din cauza masonilor şi a burgheziei urbane (de aici şi ura ei pentru prima categorie). Dreptul la vot a devenit însă universal abia în secolul XX, iar în România s-a exprimat prima dată în 1922 pentru parlamentare şi în 1926 pentru locale. Vorbesc despre România ca stat întreg, aşa cum este azi, căci Ardealul a fost sub ocupaţie străină până în 1918 (asta pentru cei care nu prea au fost la şcoală la ora de istorie). Deşi abia câştigat, ne-am bucurat de acest drept democratic doar până în 1938 când Carol al 2-lea şi-a instaurat dictatura regală. Apoi cunoaşteţi, ce s-a mai întâmplat până în 1990. Antonescu, legionari, război, ruşi, comunişti. Vreau să spun că nu prea am avut ocazia de a ne controla viaţa într-o manieră liberă şi democratică.

Criză de informaţie. Până acum 100 de ani, cea mai mare parte a istoriei noastre, românii au fost analfabeţi. Şcoală aveau doar cei înstăriţi (şi nu toţi dintre ei), preoţii şi unii din personalul administrativ şi armată. Deşi primele şcoli au apărut la noi prin secolul XVIII, oamenii au devenit şcolarizaţi în masă abia în secolul XX. Şi oricum, chiar dacă ştiau citi, nu prea aveau ce. Primele ziare au apărut prin secolul XIX dar foarte puţini aveau acces la ele, doar în oraşele mari. Iar cărţile nu se găseau pe toate drumurile şi fiecare carte era în tiraj mic, deci ideile din ele nu prea puteau ajunge la mase. Ulterior, în perioada comunistă, din presă nu prea aveai ce afla decât rezultatele etapei la fotbal. Cât despre TV, ce să mai vorbim. Cei care au trăit atunci ştiu mai bine… Chiar îmi spunea cineva o chestie amuzantă auzită de la o puştoaică de 15 ani. Când i-a povestit că pe vremea lui Ceauşescu aveai doar două ore de program la TV, a fost întrebată cu uimire: “Şi ce făceaţi? O ardeaţi toată ziua pe net?”

Puterea informaţiei şi comunicării. Din punctul ăsta de vedere, totul s-a schimbat după 1990. În toată istoria omenirii, niciodată accesul la informaţie nu a fost la nivelul de astăzi. Practic poţi afla ce se întâmplă oriunde în lume, oricând. Şi eşti în contact permanent cu oamenii relevanţi pentru tine. Sau chiar şi cu cei nerelevanţi. Un sătean din Ciurucu de Sus poate afla imediat că o ducesă din Anglia are probleme de sarcină!! Ai telefon mobil, skype, e-mail, tv prin satelit, google, aplicaţii de news şi weather pe telefon. Nici nu mai trebuie să fii la birou ca să-ţi rezolvi treburile, nici măcar în ţară. O poţi face de pe plajă din Grecia. Dacă ai timp, te poţi documenta despre absolut orice de pe site-uri, reviews, comments, bloguri, vloguri, youtube, etc. Iar controlul omului de rând asupra informaţiei a devenit şi mai puternic odată cu social media. Astfel îţi poţi exprima părerile şi poţi iniţia curente de opinie imediat şi la scară naţională, chiar mondială. Te poţi informa şi îi poţi informa pe alţii despre calitatea produselor (cu mult înainte de a ajunge în magazine) şi serviciilor, despre competenţa oamenilor sau poţi căuta parteneri pentru proiectele pe care le ai. Parteneri de oriunde din lume. Poţi face şcoli la distanţă, poţi găsi tratate despre orice, poţi cere sfatul specialiştilor, poţi afla despre experienţa altora într-o anumită situaţie. Poţi afla despre tot ce se întreprinde prin lume, cum se face, dacă are succes şi dacă nu, şi de ce. Îţi poţi cumpăra orice vrei (dacă ai bani binenţeles) chiar dacă produsul respectiv se produce în cealaltă parte a lumii (şi de obicei aşa se şi întâmplă). Vreau să spun că poţi importa know-how de oriunde din lume şi îl poţi aplica în mediul tău. Şi apoi poţi da feedback tuturor despre cum ai făcut şi ce a ieşit. Oamenii au mult mai multă putere decât îşi dau seama.

Politicianul, fosilă vie. Trăim acum într-o lume a corporaţiilor multinaţionale. Ele nu au ţară şi nici orientare politică sau religie. Cei ce lucrează în ele ştiu că angajarea şi promovarea în funcţii de conducere (adică “manageriale”) se face conform unor proceduri de verificare a competenţelor şi cunoştinţelor. Odată angajaţi, managerii au obiective, targeturi şi deadline-uri. Şi dacă le respectă sunt recompensaţi şi menţinuţi, chiar promovaţi. Dacă nu, sunt schimbaţi. Acest principiu se aplică de la şef de echipă până la CEO.

În această nouă lume, “conducătorii”, azi numiţi politicieni au rămas în urmă. Sunt un fel de fosilă vie, la fel ca iguanele din Galapagos. Ei sunt puşi să îi conducă pe oameni deşi ştiu mai puţine decât ei, sunt mai puţin şcoliţi (sau îşi falsifică studiile ca să pară că sunt altceva), nu au nici curaj sau carismă, şi nici măcar bani. De aia intră în politică. Pentru a face bani. Ei sunt aleşi fără a li se evalua competenţele pentru postul pe care concurează, ci doar după impresia artistică pe care o fac la TV. Pentru planurile pe care le propun nu li evaluează resursele, nu li se fixează deadline-uri şi nu au parte nici de evaluări trimestriale. Deşi nu vin la servici nu păţesc nimic, şi nici dacă la job dorm sau se uită la filme porno. Nu au nici o treabă cu a-i apăra pe “supuşi”, iar legile le dau atât de prost încât cei care trebuie să le aplice îşi dau seama că mai mult încurcă decât ajută.

Update la sistem. Eu cred că civilizaţia umană este un sistem. Iar sistemul are mecanisme de reglare şi control. Aceste mecanisme elimină părţile care consumă energie inutil şi le promovează pe cele care produc eficienţă şi adaptare. Sunt convins că în viitor nu vor mai exista politicieni. Sau nu în forma actuală. Probabil vor mai fi preşedinţi, miniştrii de externe şi ai apărării, pentru a reprezenta statele pe plan extern. Dar nu vor mai fi miniştrii ai transporturilor, ai turismului, ai construcţiilor sau agriculturii. Şi nu vor mai fi nici parlamentari. Comunităţile umane, fie oraşe fie ţări, îşi vor angaja manageri care să le administreze. Ei vor fi angajaţi şi monitorizaţi la fel cum se face acum în companii. Dacă ai un CV bun, că ai lucrat la Google, poţi administra anumite treburi ale judeţului Gorj. Prin sistemele de social media se va realiza contactul permanent între ei şi cei care i-au angajat. Astfel li se vor transmite probleme apărute şi sugestiile şi li se va monitoriza activitatea, la fel ca şi în meetingurile pe Skype de astăzi. Abia atunci ei nu îi vor mai “reprezenta pe oameni” (cum îşi închipuie popii că îi “reprezintă pe oameni” în faţa lui Dumnezeu), ci vor lucra pentru oameni.