Despre cum se schimbă oamenii

Schimbători precum personalitatea. Una dintre cele mai frecvente intrebări care i se pun unui psiholog este dacă oamenii se pot schimba. În general există convingerea că omul matur nu se mai schimbă şi trebuie să te impaci cu gȃndul că aşa este el. Take it or leave it. Sau nu?
În dicţionarele de psihologie Personalitatea este definită ca fiind “suma trăsăturilor  stabile, care se exprimă constant in comportament şi sunt definitorii pentru o persoană”. În anii ’70 şi ’80 se credea că trăsăturile de personalitate ale cuiva  odată consolidate in adolescenţă rămȃn stabile de la 21 de ani şi pȃnă la bătrȃneţe.  Totuşi din anii ’90 percepţia a inceput să se schimbe. Astfel studiile realizate prin 1997 au găsit că unele trăsături precum Asertivitatea şi Încrederea in sine cresc intre 27 şi 43 de ani ca urmare a succesului in carieră. Asertivitatea se referă la felul in care comunicăm, oamenii asertivi avȃnd un stil hotărȃt de a-şi spune punctul de vedere, fără a fi unul agresiv.  Este un fapt general acceptat astăzi că cele mai multe schimbări in personalitate au loc intre 20 şi 40 de ani. Deja in prima jumătate a anilor 2000 existau mai multe studii care demonstrau că intre 21 şi 60 de ani cresc Conştinciozitatea, Stabilitatea emoţională şi Agreabilitatea şi scade Neuroticismul. Agreabilitatea este asociată oamenilor amabili, empatici cu ceilalţi, calzi şi cooperanţi, in timp ce  Neuroticismul este caracterizat prin emoţii precum anxietate, furie, vină, gelozie şi invidie. Cele mai recente studii arată o traiectorie curbilinie, Deschiderea la nou, Extroversiunea şi Agreabilitatea crescȃnd pȃnă pe la 40 de ani şi descrescȃnd după 60 de ani, in timp ce Conştinciozitatea avȃnd o permanentă creştere odată cu vȃrsta. Extroversiunea ii descrie pe oamenii mai plini de energie, vorbăreţi, sociabili iar Conştinciozitatea ii descrie pe cei care sunt mai atenţi la detalii, vigilenţi, organizaţi, disciplinaţi şi orientaţi spre a-şi face treaba cȃt mai bine.

 

Banii nu aduc fericirea. Succesul profesional da. Deşi oamenii in general aşteaptă o moştenire sau cȃştigul la loto ca să le schimbe viaţa, in ce priveşte nivelul de satisfacţie  sau fericirea acestea nu au nimic in comun cu veniturile.  De altfel studiile care i-au vizat pe cei care au cȃştigat sume mari la loterie au demonstrat că la un an după reveniseră la nivelul de fericire pe care l-au avut inainte de cȃştig. Deci răspunsul stă in altă parte. Mai exact in anumite trăsături de personalitate. Astfel, Deschiderea faţă de nou, Agreabilitatea şi Extroversiunea sunt cei mai buni predictori ai satisfacţiei in viaţă, dar şi ai well-being-ului, sănătăţii şi speranţei de viaţă. Mai ales atunci cȃnd aceste trăsături se accentuează de-a lungul vieţii -  adică ai invăţat cum să le gestionezi sau au fost influenţate de anumite evenimente din viaţă precum satisfacţia in muncă sau relaţiile interpersonale  solide. E interesant că evenimente precum divorţul se pare că creşte Deschiderea faţă de nou şi Extroversiunea la femei la fel cum re-căsătoria scade Neuroticismul la bărbaţi.

 

Be your own God! Dintre toate trăsăturile, cea care işi incepe cel mai devreme schimbarea este Deschiderea faţă de nou. Această trăsătură caracterizează in special adolescenţii şi adulţii tineri, ea incepȃnd să fie tot mai puţin vizibilă după 30 de ani. Deşi este văzută ca un fel de apanaj al tinereţii este foarte important ca ea să fie prezentă şi la vȃrsta adultă pentru că este un indicator al capacităţii de invăţare, un factor protector la stres şi un predictor al well-being-ului. Oamenii deschişi la nou sunt mai creativi, răspund bine la schimbări, işi adaptează stilul de viaţă rapid şi au un sistem imunitar mai bun. E adevărat că această trăsătură scade odată cu vȃrsta dar la fel de adevărat este că depinde şi de mediul in care trăim, de meseria pe care o avem şi poate fi chiar dezvoltată prin training. Există programe de training pentru oamenii in vȃrstă care ii invaţă să işi crească Deschiderea faţă de nou prin schimbarea felului in care atribuie ceea ce se numeşte Locus of control. Pe romȃneşte asta ar fi felul in care tu consideri că ai control asupra vieţii personale şi eşti răspunzător de succesul pe care poţi să il ai. Cei care consideră că succesul sau eşecul in viaţă se datorează unor factori externi au un locus of control extern iar cei care consideră că totul depinde in primul rȃnd de ei au un locus of control  intern. Studiile au arătat că un locus of control intern e asociat cu Deschiderea faţă de nou.

 

În concluzie, nu se pune problema dacă oamenii se schimbă ci doar cȃnd, ce anume ii schimbă şi cum se poate controla schimbarea spre binele lor.

De ce vorbele dor

Personalitate/Creier/Imunitate. “Oare ce o fi vrut să spună cu asta?”, “Îmi vine să intru in pămȃnt de ruşine!”, “Oare ce o fi găsit la ea şi nu am eu?”, “Nu pot să imi iau gȃndurile de la ce s-a intȃmplat”. Cu toţii ştim că unii oameni sunt mai atenţi şi sensibili la reacţiile celorlalţi iar alţii…mai puţin. Pe mulţi dintre noi ne deranjează in mod deosebit atunci cȃnd ni se reproşează ceva, cȃnd aflăm că cineva are o părere proastă despre noi sau il preferă pe altul in locul nostru. Iar de regulă oamenii care reacţionează in acest mod sunt aceiaşi care se stresează mai mult atunci cȃnd nu au controlul intr-o situaţie, tind să fie incordaţi in situaţii nefamiliare, sunt mai atenţi să nu greşească, şi tind să simtă mai acut sentimentul de vinovăţie. Îi putem identifica foarte uşor – sunt cei care se incruntă cȃnd sse concentrează la ceva. Oare leagă ceva toate aceste lucruri?  Există o trăsătură de personalitate care este răspunzătoare de acest pattern de lucruri? O cercetare realizată de noi şi care urmează a fi publicată in această vară, demonstrează că toate acestea sunt legate de o zonă anume din creier. Iar această zonă cuplează toate aceste stări şi sentimente de reacţiile sistemului imunitar.

 

Sensibil la vorbe = sensibil la boli. Studiul nostru a descoperit că oamenii care sunt mai sensibili la respingere socială şi la feedback negativ - ajungȃnd să nu se mai poată concentra la altceva in asemenea situaţii - au in sange o concentraţie mai mare a unei molecule din sistemul imunitar care se numeşte interleukina 6. Această moleculă este in mod natural mai crescută ca răspuns la inflamaţii. Doar că subiecţii studiului nostru nu prezentau nici un fel de inflamaţie sau boală . Şi nici nu fuseseră recent respinşi sau criticaţi de cineva. Şi atunci care ar fi explicaţia? Se pare că o anumită parte a creierului care se ocupă de relaţii sociale şi ataşamente este cuplată foarte strȃns cu sistemul imunitar, dar şi cu mecanismele durerii (dACC in imaginea de mai jos). Mai multe studii au arătat că in creier zona feedback-ului negativ se suprapune peste cea a perceperii durerii fizice. Iar atunci cȃnd această zonă se porneşte, creierul declanşează un răspuns al sistemului imunitar la fel ca atunci cȃnd suntem expuşi la traume fizice  şi trebuie să ne apărăm de infecţii şi inflamaţii.  Cu alte cuvinte, critica este tratată de creier la fel ca şi microbii. Iar creierul unor oamenii este construit in aşa fel incȃt mereu să stea in gardă, să ii ferească de pericole, inclusiv de microbi. E ca şi antivirusul de pe computer setat să aibă firewall. De unde această stranie cuplare intre sisteme. Puţini ştiu că sistemul imunitar s-a dezvoltat de fapt din gene provenite din sistemul nervos. Asta s-a intȃmplat cu 480 milioane de ani in urmă, odată cu apariţia primilor peşti cu fălci osoase. Genomul lor s-a dublat iar o parte dintre dublurile de gene astfel generate au primit un job diferit de ce făceau inainte – să creeze un sistem de tip nou. Ceea ce numim azi sistem imunitar. Avȃnd atȃtea in comun, cele două sisteme au rămas strȃns interconectate.

 

Cȃnd relaţiile ne imbolnăvesc. De ce este importantă această curiozitate a naturii? Problema este că sistemul imunitar al acestui model de oameni “sensibili” se află tot timpul turat la maxim iar orice fel de relaţii sociale care nu decurg cum trebuie il agită şi mai rău pȃnă la epuizare. Iar atunci cȃnd ar avea nevoie de el pentru a se apăra de boil, el are bateriile terminate. Asta pe lȃngă faptul că stresul dintr-o relaţie sau de la birou le produce o stare febrilă inexplicabilă, herpesuri sau probleme digestive. A fi in gardă este folositor, iţi poate salva viaţa, dar a fi mereu in gardă te poate imbolnăvi.  La fel, nu poţi trăi printre oameni dacă nu eşti atent la nevoile lor, la reacţiile lor, dacă nu ţii cont de părarea lor despre tine. Dar dacă asta devine prioritatea numărul 1 rişti să iţi compromiţi sistemul imunitar. Unele dintre bolile psihice – precum depresia – sunt asociate cu inflamaţii ale creierului iar stresul prelungit poate conduce la boli grave precum cancerul sau boli autoimune. De aceea medicamentele anti-inflamatoare sunt recomandate in lupa impotriva stresului dar şi a sentimentului de tristeţe ca urmare a faptului că cineva ne-a criticat sau ne-a părăsit.  Se ştie că dacă iţi moare partenerul de viaţă eşti mai expus la a face inflamaţii ale muşchiului inimii şi astfel să faci infarct.

Cȃnd se spune că mori de “inimă rea” nu inseamnă că sufletul care stă in inimă (după tradiţia populară) “iţi e otrăvit” ci că tristeţea iţi afectează organismul la fel cum o fac microbii.

Evoluţia prin software

Tufişul evoluţiei. Ideea de evoluţie a speciilor este încă greu de acceptat pentru mulţi, şi e considerată un subiect sensibil, mai ales în mass-media. În plus, mulţi oameni au înţeles greşit această idee, mai ales partea cu “trasul din maimuţă” a speciei umane. Realitatea – conform datelor ştiinţifice - este însă de multe ori foarte diferită de curentele de opinie ale publicului larg. Să începem cu ideia cea mai larg răspândită – aceea că ne tragem din maimuţe. Cimpanzeii sau gorilele nu sunt strămoşii omului. Studiile genetice precum şi cele bazate pe analiza fosilelor indică faptul că oamenii şi maimuţele mari – cimpanzeii, gorilele şi urangutanii – au un strămoş comun din care cele două ramuri s-au tras acum 5-6 milioane de ani. Dar, de la acel strămoş comun oamenii şi maimuţele mari au evoluat pe două linii diferite. Ramura oamenilor (sau hominidelor cum se numeşte ea) este, la rândul ei, nu o “scară a evoluţiei” cum am fost învăţaţi să credem, ci mai degrabă un tufiş. Din el s-au desprins mai multe specii care au evoluat în paralel, din când în când unele încrucişându-se între ele din nou, şi până la urmă cea mai mare parte au dispărut rămânând noi – Homo sapiens. Dar în genele noastre există inclusiv parte din ale lor, cum ar fi cele ale Omului de Neanderthal, dispărut acum 27 000 de ani.

 

 

Evoluţia nu e ceva descris in opera cronicarilor. Unii contestatari ai evoluţiei aduc ca şi contra-argument faptul că specia noastră nu mai evoluează, că avem acelaşi organism şi acelaşi creier ca şi oamenii din epoca de piatră. Deci, de ce s-ar bloca evoluţia, de la un moment dat? Alţii – adepţi ai evoluţiei – consideră că oamenii sunt un “corolar” al evoluţiei, fiinţa perfectă, şi “sărbătoresc” de câte ori au ocazia măreţia umanităţii, şi realizările ei. În ce priveşte faptul că suntem o specie finisată, stabilă care se poate mândri cu realizările ei…asta e o altă poveste. Hai să luăm piramidele. Ele clar sunt o mare realizare, în special pentru vremea când au fost construite. Cea mai mare, cea a lui Keops, a fost ridicată pe la 2450 îC şi până la Turnul Effel a fost cea mai înaltă construcţie de pe planetă. Dar e discutabil dacă ar trebui să o considerăm realizarea umanităţii, aşa cum este ea astăzi. De ce? Pentru că în ultimii 5000 de ani s-au modificat 7% dintre genele umane. Adică, genetic vorbind, noi suntem semnificativ diferiţi de cei care au construit piramidele. Mai mult, gândiţi-vă că acum 10 000 de ani nu existau oameni cu ochi albaştrii sau verzi, nu puteam mânca carne friptă şi puteam bea lapte doar în copilărie. Toate acestea au devenit posibile datorită unor mutaţii. Iar aceste mutaţii – sau evoluţii cum le-am putea numi – nici nu necesită mii de ani pentru a se produce. Primii oameni care au urcat pe platoul Tibet nu puteau respira normal datorită atmosferei rarefiate de la acea înălţime, însă le-a luat doar câteva sute de ani ca să se adapteze. Cum? Gena care produce hemoglobina a suferit o mutaţie, ca urmare tibetanii moderni având sângele mai capabil să transporte oxigenul decât restul oamenilor.

 

 

Scrisul ne-a schimbat creierul. Iar în ce priveşte evoluţia creierului în ultimii 5000 de ani, sunt date care chiar ne pun pe gânduri. Cam de atunci omul foloseşte scrisul. El este un produs al minţii umane, care însă la rândul lui, a modificat creierul uman. Un studiu realizat recent la Universitatea Hebrew din Ierusalim a descoperit că oamenii care s-au născut nevăzători şi au învăţat să citească în Braillle (un alphabet care se citeşte prin pipăire cu degetele) atunci când citesc îşi folosesc zona din creier responsabilă de văz, care se credea că la ei este nefuncţională. Se pare că în cadrul zonei vizuale din creier s-a dezvoltat o sub-zonă specifică pentru citit, care este folosită chiar dacă citim prin pipăire şi care se păstrează chiar dacă omul nu şi-a folosit văzul niciodată. Deci invenţiile noastre culturale ne modifică genele şi astfel creierul devine programat să le asimileze mai uşor. Asta înseamnă evoluţie. Şi nu este o excepţie. Sunt date similare privind impactul muzicii, dar şi al prelungirii zilei prin lumină artificială, consumului unor alimente sau folosirii antibioticelor.

 

 

Tehnologia ne schimbă specia. Orice activitate indelungată are efecte asupra creierului modificȃndu-i genele, circuitele şi in consecinţă performanţa. Genele se modifică in permanenţă, in funcţie de modificările mediului din jur, fiind un fel de bază de date in care sunt salvate schimbările din mediu dar şi modalitatea prin care organismul s-a adaptat la ele. Tehnologia din jur nu ne afectează doar opiniile ci schimbă şi modurile de percepţie. Cu alte cuvinte procesăm altfel lumea din jur. Mulţi consideră că internetul şi incălzirea globală sunt principalii factori care vor schimba specia umană, influenţȃndu-i organismul şi probabil evoluţia. Era digitală a TV-ului, computerului, telefoniei şi internetului şi-a pus amprenta asupra creierului uman. Efectele sunt insă diferite in funcţie de tipul de material sau de activitate cu care ne confruntăm pe internet. Mai exact, jocurile de acţiune au un efect pozitiv (povesteam despre asta in postarea trecută) şi la fel materialele pornografice (in tarile unde consumul acestora este promovat scade rata violurilor şi agresiunilor sexuale) in timp ce browsing-ul pe internet are efecte negative. Un asemenea efect negativ este scăderea capacităţii de concentrare. Alte efecte nedorite sunt impusivitatea, lecturarea superficială a textelor şi scăderea creativităţii. În general “era digitală” se pare că a indus o tot mai accentuată dorinţă de recompensare imediată, tendinţă observată in comportamentul de consum şi cumpărare. Shoppingul este folosit ca terapie sau modalitate de relaxare şi petrecere a timpului liber.

Zeci de ani inginerii şi oamenii din IT au fost subiect de glume in toate filmele, ca fiind cei mai anti-talent in agăţatul fetelor şi in general in a avea succes social. Chestia este că la ora actuală ei sunt cei care contribuie cel mai mult la schimbarea speciei (săi zicem evoluţie) şi nu musculoşii buni la sport. Din păcate, genele femeilor care se ocupă de identificarea a ce este cool incă nu au evoluat ca să se prindă de asta.

Se poate da ceasul inapoi in creier?

Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani. Încă din anii ’70 studiile realizate in SUA de National Institute of Health au arătat că oamenii tind să fie mai deschişi la experienţe noi doar pȃnă in adolescenţă şi primii ani după. Pe măsură ce se apropie de 30 de ani fascinaţia către nou scade iar rezistenţa la schimbare creşte. Acest pattern nu tine de o cultură anume ci se pare că este universal. Dar, deşi după 30 de ani majoritatea nu mai sunt capabili sau doritori de schimbări fundamentale in viaţă, ei continuă să afirme că au o pasiune pentru noutate: votează politicieni care promit schimbarea, citesc cărţi care le promit transformarea personală şi se declară in chestionare deschişi la nou. Şi studii ulterioare realizate pe un număr mare de subiecţi (130.000 intr-un studiu din 2003) au confirmat că deschiderea spre nou işi incepe declinul cu cȃt ne apropiem de 30 de ani, iar după această vȃrstă in ritm mai accelerat. Nu doar această trăsătură a personalităţii este afectată de trecerea adolescenţei ci şi unele abilităţi mentale. Cercetările din anii ’90 au arătat că coeficientul de inteligenţă generală (IQ) scade odată cu intrarea in vȃrsta adultă, la fel si performanţa in sarcini de invăţare sau de rezolvare de probleme. Astfel, dacă faci un test de inteligenţă la 16 ani şi il refaci la 35 poţi observa cu surprindere că ai vreo 2 puncte mai puţin.

 

Perioadele care ne formează. Probabil şi mai alarmant arată lucrurile dacă ne uităm ce se intȃmplă in creier. Astfel, studiile anatomice au descoperit că substanţa cenuşie incepe să se reducă in creier odată cu adolescenţa tȃrzie, in special in lobii frontal şi parietal care contribuie la adaptarea la nou şi rezolvarea de probleme noi. Mai exact, aici maximul de substanţă cenuşie este pe la 14-16 ani (suunt diferenţe intre fete şi băieţi) iar apoi incepe declinul, care devine tot mai evident după 22 de ani. În general, cam in perioada aceasta are lor maturizarea lobilor din creier, ultimul care ajunge matur fiind lobul temporal care susţine dezvoltarea limbajului şi a memoriei vizuale, el atingȃnd maturitatea la 30 de ani. Dat fiind aceste descoperiri, cercetătorii leagă deschiderea faţă de nou, explorarea şi adaptarea la nou de aşa-numita plasticitate a creierului, adică abilitatea neuronilor de a suferi modificări ca urmare a experienţelor. Ajunşi aici trebuie să menţionăm doi factori care reglează plasticitatea: perioadele critice şi perioadele sensibile. O perioadă critică este cea in care stimulii din mediu sunt absolut necesari pentru dezvoltarea normală a unui circuit anume din creier. De exemplu dacă un ochi nu primeşte lumină pȃnă la o anumită vȃrstă creierul decuplează partea care este asignată ochiului respectiv şi ea nu va mai funcţiona niciodată. La fel se intȃmplă şi cu limbajul. Dacă pȃnă la vȃrsta de 11-12 ani nu este invăţat, după această vȃrstă se mai pot invăţa cuvinte dar nu şi gramatica. O perioadă sensibilă este mai puţin stringentă decȃt una critică şi reprezintă perioada cȃnd experienţele au cel mai mare impact asupra unui circuit din creier. Circuitul respectiv poate fi impactat şi ulterior dar intr-o mai mică măsură. Aici putem da exemplu limbile străine, care se pot invăţa mult mai uşor in copilărie decȃt la maturitate. În general cu cȃt o funcţie este mai bazală – gen văz, auz, mers - ea are nevoie de perioade critice care sunt in primii ani de viaţă, iar cu cȃt este mai complexă ea se bazează pe perioade sensibile care se extind mai mult timp, inclusiv spre vȃrsta adultă. În ultimii ani s-au făcut mari eforturi in studierea biologiei acestor perioade sensibile pentru a dezvolta strategii de prelungire sau de re-pornire a acestora la vȃrsta adultă, lucru absolut necesar in recuperarea funcţiilor creierului afectate de accidente, dar şi pentru simpla facilitare a invăţării şi adaptării la nou.

 

Reţete de intinerit creierul. În cadrul demersului de a redeschide perioadele sensibile au fost descoperite mai multe substanţe care pot face acest lucru, dar totul a rămas pȃnă acum la nivel experimental, cel mai frecvent pe animale. În schimb, au fost descoperite metode non-medicamentoase, care se pot aplica relativ uşor de către oricine. Una dintre ele este mediul imbogăţit (enriched environment). El constă in expunerea la un mediu nou, care poate fi explorat, in care poţi interacţiona cu persoane necunoscute şi trebuie să inveţi cum funcţionează diverse lucruri cum ar fi unelte de diferite tipuri sau device-uri electronice. Componenta de exerciţiu fizic contează şi ea, alergatul fiind recomandat. O altă metodă este trainingul incremental. El constă in expunerea treptată timp de 2-3 săptămȃni la informaţii din domeniul din care face parte informaţia-ţintă pentru a obţine familiaritatea cu aceasta. Apoi are loc şi prezentarea spre invăţare a informaţiei-ţintă, avȃnd grijă ca elementele ei să fie interconectate cu cele deja familiare. În fine, o a treia metodă este cea mai spectaculoasă şi mai incredibilă. Sunt jocurile video de acţiune. Studii ştiinţifice au descoperit că unele jocuri de acţiune de genul celor seek-and-destroy sau driving (impuşcături, bătăi cu monştrii şi condus maşini de curse, pentru cei neiniţiaţi in domeniul ăsta) exersate timp de măcar 10 ore aduc imbunătăţiri in unele abilităţi precum acuitate vizuală, atenţie, memorie de lucru, luarea deciziei sau timp de reacţie, măsurate prin teste psihologice. Culmea este că apare o creştere a performanţei şi in alte activităţi profesionale care nu au legătură cu jocul respectiv, cum ar fi abilitatea de a opera la chirurgi. Acest lucru – adică transferul – trebuie subliniat, mai ales că el este cel mai mare dezavantaj al trainingurilor clasice. Adică ceea ce inveţi la training se poate aplica doar in contexte care seamănă cu cel al trainingului. Invăţarea comportamentelor depinde intotdeauna de context. De aceea trainingurile de soft skills care au loc in toate companiile nu au efecte pe angajaţii odată intorşi in mediul lor. Şi părinţii pot observa acelaşi efect la copiii lor. Aceştia plecaţi intr-un mediu străin par mult mai docili şi deschişi la a invăţa decȃt sunt in mod normal acasă, dar odată reveniţi la domiciliu revin şi la vechile năravuri. Ei, se pare că jocurile de acţiune au capacitatea de a impacta circuite din creier in aşa fel incȃt cȃştigurile să fie permanentizate. Ele chiar se folosesc ca terapie pentru cei cu probleme de vedere, practicarea lor crescȃnd plasticitatea in partea creierului care se ocupă de văz. E interesant că jocurile de strategie sau gen Solitaire nu au aceste efecte.

Cel mai amuzant este că plecatul in tabere şi jocurile pe calculator sunt practicate de copii şi adolescenţi care oricum stau bine cu starea de sănătate şi performanţă a creierului şi sunt evitate sau luate in derȃdere chiar de către cei care au cel mai mult nevoie de ele. Ca să nu mai vorbim că majoritatea părinţilor sunt convinşi că jocurile de acţiune de pe calculator sunt ceva nesănătos, sau măcar o pierdere de timp. Sau că mersul in aceeeaşi staţiune in fiecare concediu cu aceiaşi prieteni este un lucru bun. A nu se confunda comoditatea cu inţelepciunea…