De ce articolele despre creier ne bagă în ceaţă

În ultimele două săptămâni, mai multă lume mi-a trimis diverse link-uri cu articole apărute în ziare din State sau pe diverse bloguri în care spuneau ei “sunt criticate neuroştiinţele”. Am citit şi eu articolele respective, probabil le-aţi citit şi voi. Şi am de spus următoarele.

Informaţie second hand. Mai întâi, articolele şi cărţile criticate nu sunt propriu-zis articole şi tratate de neuroştiinţe, ci de popularizare a neuroştiinţelor. Majoritatea nu sunt scrise de specialişti în neuroştiinţe, ci de jurnalişti, blogheri, sau în cel mai bun caz oameni cu pregătire în domeniul ştiinţelor sociale. De altfel, toate ştirile cu descoperiri ale neuroştiinţelor care ajung la voi, sunt scrise de asemenea oameni, şi nici una de către specialişti. Astfel se explică titluri gen “s-a descoperit gena divorţului”, “oamenii de azi sunt mai puţin inteligenţi decât cei din epoca de piatră” sau “s-a descoperit hormonul Marilyn Monroe”. Chiar şi mie mi s-a întâmplat să dau articole în presă spre publicare şi au apărut cu alt titlu (chiar fără să fiu consultat), doar pentru că i s-a părut cuiva că era nevoie de un titlu “mai catchy”, mai şocant, care să te facă “să dai click pe el”. Neuroştiintele sunt practic imposibil de citit în formă brută, dacă nu ai studii în domeniu. Asta arată că sunt ceva serios, departe de simţul comun. Dar în acelaşi timp, au handicapul de a nu fii “comerciale”, de a fi greu de vândut. Ca să poţi citi (şi înţelege) neuroştiinţe trebuie să ai cunoştinţe ample de anatomie, fiziologie, genetică şi biologie moleculară, imagistică şi radiologie, psihologie experimentală şi chiar psihologie animală. Pe vremea când predam la universitate, cursurile mele de neuro erau clar defavorizate în ochii studenţilor comparativ cu cele de terapie. Oamenii înghit mult mai uşor poveşti cu oameni şi problemele lor decât cu ale unei lumi invizibile, populată cu celule, receptori, potenţiale de membrană, neurotransmiţători, kinaze şi polimorfisme.

Creierul şi filosofii minţii. Apoi mai e o problemă. Atunci când se publică articole, posturi sau ştiri cu descoperiri din neuroştiinţe, ele se traduc în termenii pe care oamenii îi folosesc pentru a descrie comportamentul. Adică în emoţii, voinţă, personalitate, gândire sau inteligenţă. “Cum arată creierul oamenilor cu profilul X de personalitate” sau “Centrul emoţiilor din creier”. Ceea ce este o mare deformare, căci nu prea există nici o legătură între modul în care funcţionează creierul şi aceşti termeni folosiţi de psihologi. Sunt anecdotice diverse studii de la începutul neuroştinţelor în care se descoperea că aceeaşi zonă din creier se ocupă de ataşament, consum de morfină, altruism şi sociabilitate, sau că “zona vizuală” din creier (adică lobul occipital) se activează şi când stăm cu ochii închişi şi aşteptăm primirea unei recompense sau când empatizăm cu cineva drag. Faptul că există aceste bizarerii nu se datorează faptului că neuroştiinţele sunt aiurea ci faptului că se perpetuează în cultura noastră un mod de a explica comportamentul uman lansat acum 2000 de ani de Platon şi Aristotel, care au pus bazele curentului “mentalist” din filosofie. Ei observau acţiunile umane şi încercau să explice ce vedeau la alţii sau simţeau pe pielea lor. Şi au creat astfel nişte teorii care spuneau că în fiecare din noi este un suflet (care era după părerea lor localizat în inimă nu în creier!), şi acesta are nişte “calităţi” sau “facultăţi mentale” pe care le-au botezat “gândire”, “percepţie” sau “personalitate”. Dar gândiţi-vă că tot filosofii antici au decretat că există 4 elemente universale – apa, aerul, pământul şi focul. Chimia a descoperit ulterior existenţa celor 118 elemente pe care le vedeam la şcoală pe peretele clasei în tabelul lui Mendeleev. Chimia este mult mai veche decât neuroştiinţele, şi a avut timp să fie acceptată şi popularizată. Peste 200 de ani, şi neuroştinţele îşi vor fi impus descoperirile şi punctul de vedere în faţa vechilor tradiţii şi convingeri.

Reţele şi nu Centre. În creier nu există “centrul emoţiei” sau “al gândirii” sau “al personalităţii”. În general, cu mici excepţii ale unor funcţii foarte bazale cum ar fi respiraţia, nu există “un centru” pentru nimic. Şi nu, amigdala nu este “centrul emoţiei” (aşa cum am mai arătat într-un alt post)! Lobul frontal nu este “centrul raţiunii” şi nici lobul temporal “centrul creativităţii”. Toate acţiunile şi gândurile umane sunt susţinute de reţele ample de neuroni şi celule gliale împrăştiate pe zone mari pe tot cuprinsul creierului. Binenţeles nu haotic. Sunt reţele bine determinate şi, în mare, cunoscute ca localizare. Există circuite specifice pentru plăcerea gustului sau mirosului, pentru furie, frică, emoţie muzicală, aprecierea frumuseţii unei imagini sau a unei glume, a dezaprobării faţă de acţiunile cuiva sau de apreciere a calităţilor cuiva. Toate acestea ne crează emoţii. Emoţia putem să o găsim în aproape tot creierul. De exemplu, în anxietate, chiar şi cerebelul (sau creierul mic) este implicat, printre altele, nu doar “amigdala”. Adevărul este că nu există centre specifice nici ale “atenţiei”, nici ale “gândirii” nici măcar ale mişcării. Zonele “motorii” ale creierului sunt folosite când vrem să înţelegem acţiunile cuiva, când judecăm cât de virtuos este cineva, când imităm pe cineva sau ca să înţelegem verbe. Adică activităţi pe care le-am băga la “inteligenţă socială” sau “emoţională” şi la “limbaj”.

Codul creierului. Dacă este rugat un specialist în neuroştiinţe să spună care dintre două imagini cu date culese de RMN reprezintă frica şi care relaxarea, el poate să o facă. Se poate prinde care subiect a fost mai atent într-un experiment sau care are o adicţie faţă de ceva. Doar văzând imaginile culese. Asta nu este un mit. Şi eu mă ocup cu asta. Dar asta nu înseamnă că se ştie cu exactitate cum funcţionează creierul. Ci doar care zone ale lui se activează în anumite stări sau acţiuni umane. Nu se ştie şi DE CE. Spre exemplu, se ştie că sunt unele zone care se activează la unii oameni când ei văd feţe de oameni străini. Iar aceşti oameni sunt mereu deschişi la a—şi face prieteni noi. Psihologii îi numesc “sociabili”. Dar zonele din creier care se activează la ei în această situaţie, nu se pot numi “ale sociabilităţii” pentru că ele se ocupă, aşa cum am mai spus, şi de alte lucruri. În general oamenii sunt talentaţi la a denumi fenomenele pe care le observă în jur. Iar apoi confundă denumirea (în cazul nostru SOCIABILITATE) cu explicaţia fenomenului. Probabil întreg modul în care noi categorizăm acţiunile şi reacţiile umane este unul greşit. Cărţile de psihologie, cu împărţirea capitolelor lor conform cu facultăţile mentale propuse de filosofii antichităţii, nu explică nimic. Aceste categorii ar trebui redefinite în funcţie de cum este construit senzorul prin care noi vedem realitatea – adică creierul. Doar că creierul este construit după un cod secret şi procesează informaţia după reguli care ne scapă. Marea problemă a neuroştiinţelor este că ele singure nu prea pot explica ce descoperă. Au un arsenal de instrumente performante cu care colectează date, dar rareori le pot explica. Ele văd unde are loc fenomenul dar nu ştiu ce are loc acolo, de fapt. Explicaţia ar putea veni din conexiunile pe care ele le pot face cu imunologia, cu teoria informaţiei sau cu fizica cuantică.

Am încercat în acest post să explic dificultatea ieşirii pe piaţă cu rezultate din neuroştiinţe. Probabil v-aţi dat seama că problema este spinoasă. Creierul a construit instrumente care să îl studieze, care să se uite în el, dar încă nu înţelege ce vede acolo. A găsit ceva butoane, ştie ce acţiuni produc dar încă nu înţelege logica maşinii. Pentru ce a fost construită.