Best of 2012

Uite că am ajuns la final de an (la sfârşit de lume, după unii…) şi e vremea trecerilor în revistă. Decât să scriu un nou post, m-am gândit că cel mai bine ar fi să evaluez ce am scris până acum. Aşa că acest post va fi un fel de “best of” a ce am postat anul ăsta – practic din septembrie de când am început acest blog. O să expun câteva dintre ideile care mi s-a părut cel mai indicat să le transmit. Aştept de la voi un feedback, în care să îmi confirmaţi ce propun aici, sau dacă aveţi alte propuneri pentru “ideile anului 2012”.

De ce suntem fani. Ţinem cu dinţii la lucrurile pe care noi le-am învăţat, în felul nostru. Gândiţi-vă cum ne bucurăm când ne întâlnim cu lucruri pe care le ştiam dar nu le-am văzut de mult. De aceea tindem să ne întoarcem în locurile preferate. Sau la filmele preferate sau la muzica căreia îi suntem FANI. Apoi gândiţi-vă cât de fascinaţi sunt oamenii de celebrităţi. Cum plâng că au văzut-o pe Lady Gaga. Memoriile noastre parcă îşi cer drepturile şi ne împing să le căutăm sursa în lumea din afara. Parcă sunt un Windows care îşi cere mereu UP-DATE-ul! V-aţi întrebat vreodată de ce? Cercetătorii de la College de France din Paris şi de la Univ. of Arizona au descoperit că de fiecare dată când ne amintim ceva, amintirea respectivă intră într-o formă “labilă” şi poate fi rescrisă. Memoriile noastre se hrănesc cu informaţiile din mediu care seamănă cu ele. De altfel, de aceea nu putem învăţa decât lucruri care seamănă cu ceea ce ştim deja. E ca şi cum am face adicţie de amintirile noastre şi le-am căuta sursa la fel cum îşi caută fumătorul ţigările după o pauză îndelungată (Despre plăcerile evoluţiei).

Relationships load a bullet in your brain. Neurobiologul Oliver Bosch e de mult timp preocupat de depresia la şoarecii îndrăgostiţi. El studiază un tip anume de şoareci – numiţi Prairie voles – care sunt monogami de felul lor. Cum o face? Îi lasă să se îndrăgosţească apoi îi separă şi le observă comportamentul în tot felul de situaţii stresante. El a descoperit că şoarecii despărţiţi de “iubirea lor” sunt absolut pasivi, neîncercănd nici măcar să înoate dacă sunt puşi în apă. Căutând mecanismul acestei depresii a găsit niveluri ridicate în sângele lor ale unui hormon de stres numit CRF (care se secretă în hipotalamus şi este primul pas în secreţia hormonului cortizol, principalul hormon de stres). Partea ciudată este că acelaşi nivel ridicat de hormon de stres a fost găsit şi în creierul celor îndrăgostiţi care nu fuseseră despărţiţi, şi aveau comportament normal. Doar că la ei exista doar primul pas – CRF-ul – şi nu se completa procesul până la cortizol. Ceva îl bloca. Concluzia lui este uimitoare – ataşamentul produce hormon de stres, necesar pentru a securiza relaţia. El apare pentru a se secreta în caz că te separi de subiectul ataşamentului, ca să îi simţi lipsa şi să te întorci la el. În cazul în care se bloca exeperimental receptorii de care se leagă în creier CRF, şoarecii îşi recunoşteau “iubita”, deci nu deveneau amnezici, dar nu îi mai simţeau lipsa. Bosch compară dragostea cu o puşcă iar exprimarea lui sună cel mai bine în original: “As soon as they form a pair-bond, the rifle is loaded with a bullet. But the trigger isn't pulled unless there is separation”. Deci avem o “piedică” şi un “trăgaci” implicate aici (Noi suntem adicţiile noastre).

Superglue în creier? Printre activităţile care duc cel mai sigur la apariţia a noi neuroni în creierul adult este MIŞCAREA, în special mersul alert sau alergatul. Nu mult, cam jumătate de oră pe zi. Alergatul conduce la secreţia unor hormoni de creştere în organism, care la nivel de creier stimulează apariţia de noi neuroni din celule stem neuronale. Doar că procesul nu are loc instantaneu ci durează cam O LUNA. O lună le ia noilor neuroni să se maturizeze şi să-i ajute pe fraţii lor mai mari să performeze mai bine. Astfel, după o lună avem un creier up-datat în zonele care se ocupă de învăţare contextuală. Adică exact ce avem nevoie. Studiile realizate la Beckmann Institute din cadrul University of Illinois at Urbana-Champaign au arătat că şoarecii dependenţi de cocaină care au urmat acest tratament, expuşi la mediul în care erau obişnuiţi să consume drogul, sunt mai capabili să re-înveţe, adică să realizeze o extincţie fată de dorinţa de a se droga asociată contextului respectiv. Grijă mare însă! Dacă după acest tratament li se dădea ocazia să consume drogul din nou în acel context, li se întărea adicţia. Practic noii neuroni generaţi sunt ca un fel de SUPERGLUE care fixează orice fel de asociere contextuală ulterioară apariţiei lor. Când lipim cu superglue avem grijă să nu ne lipim degetele. La fel, odată cu dotarea cu un set de neuroni noi trebuie să avem grijă ce facem pentru că suntem mai expuşi la fixare. Orice fel de fixare (LASATUL DE FUMAT PRIN CULTIVAREA CREIERULUI).

Mustaţa vindecă creierul. Cu toţii aţi auzit de ACCIDENTE vasculare cerebrale (stroke în engleză, pt cei care vorbesc cu fratele Google). Ele sunt principala cauză a invalidităţii – pentru că duc la paralizii – şi de asemenea, sunt pe locul 4 ca şi cauză de deces. Practic are loc o distrugere a unui vas de sânge din creier sau obstrucţionarea lui de un cheag de sânge. Ca urmare, zona respectivă moare, iar funcţia pe care o deserveşte dispare. Studiile efectuate în ultimii 2 ani la University of California Irvine au relevat un lucru şocant dar în egală măsură cu implicaţii terapeutice extraordinare. Ei au descoperit că dacă induc experimental un accident vascular cerebral şobolanilor sau pisicilor şi le stimulează mecanic mustăţile timp de 4 minute în primele 2 ore după apariţia accidentului, creierul îşi revine fără alte intervenţii. Dacă treaba cu mustaţile se face la 3 ore după, nu mai are nici un efect. E important de spus că mustaţile la animale au un rol foarte important – ele ajută la construirea unei hărţi mentale a mediului în care umblă aceste animale, fiind esenţiale la orientarea pe întuneric şi pipăirea locurilor strâmte. Sunt ca şi simţurile oamenilor dar mai specializate (Cum creierul se repară singur).

Extinction windows. Învăţarea are loc întotdeauna legată de un context, de o situaţie anume. Şi dacă vrem să re-învăţăm nu putem rescrie vechea amintire decât dacă activăm şi contextul în care ea s-a format. Ideal ar fi să ne confruntăm cu el de-a dreptul, aşa cum ar fi situaţia în care ne-a atacat un câine şi am făcut, ca urmare, fobie de câini. Dacă nu se poate în varianta “pe bune” încercăm să ni-l reamintim cât de detaliat se poate, cu locaţie, persoane care erau în jur, lumina, mirosuri, zgomote, etc. Apoi este foarte important timingul: putem lucra la a schimba o memorie într-o anumită fereastră de timp – adică între 10 minute şi până la 2 ore de la faza cu reamintirea. Se pare că perioada critică este cea din apropierea celei de a doua ore. Ajută la re-învăţare consumarea de glucoză la 30 de minute de la reamintirea situaţiei (Cum se face Ctrl-C & Ctrl-V în creier).

Duce măgaru’ nu ştie ce duce…Noi avem o imagine greşită privind organismul uman, imagine întărită şi de reclamele la diverşi detergenţi şi săpunuri care “elimină 99% dintre bacterii” şi ne lasă curaţi. Adevărul este că noi suntem un fel de autobuz care transportă şi hrăneşte o groază de organisme. Avem pe noi şi mai ales înăuntru nostru de 10 ori mai multe celule străine decât celule proprii – majoritatea bacterii. În intestinul nostru trăiesc 500 de specii de bacterii. Şi asta este esenţial pentru noi. Fără ele nu ne-am putea hrăni şi nu ne-am putea apăra de viruşi şi microbi. Practic suntem condamnaţi la o simbioză cu aceste organisme şi chiar trebuie să avem grijă de ele dacă vrem să fim sănătoşi. Poate suna şocant, dar aceste bacterii nu ne controlează doar digestia ci inclusiv creierul. Ele controlează circa 40 de gene din creier! Gene care dictează felul în care ne mişcăm, răspundem la stres sau simţim anxietatea. Dacă avem grijă de ele şi ele au grijă de felul cum ne merge creierul. Puţini ştiu că consumul de Lactobacillus rhamnosus (pe care o găsim în lactate) influenţează procesul de inhibiţie (adică inversul excitaţiei) în creier, combătând depresia şi anxietatea (Aliens - Episode 1).

Addiction revisited. Creierul este o maşină de învăţat. Toate “facultăţile mentale” pe care credem că le avem ca entităţi distincte sunt în fapt manifestări ale proceselor de învăţare şi re-învăţare. Neuronii sunt nişte vietăţi al căror unic sens în viaţă este să “înghită” informaţie. Practic fac adicţie de asta. Şi nu au încotro, pentru că informaţia care intră în ei pune stăpânire pe ei, le modifică funcţionarea genelor, forma exterioară şi le dictează “comunicarea” cu vecinii. Şi devine un fel de Username şi Password. Adică mai departe lasă să intre doar informaţie compatibilă cu cea rezidentă, apărându-se de cea incompatibilă. Tot ce învăţăm crează adicţie, pe de o parte şi imunitate “cognitivă”, pe de alta. Şi cât timp trăim, în creier se dă o permanentă bătălie pentru protejarea informaţiei rezidente precum şi pentru “doze noi” de informaţie de acelaşi tip (Ce sunt de fapt emoţiile?).

Va doresc să aveţi parte de sărbători cât mai frumoase şi să ne auzim cu bine la anul. La mulţi ani!

Dragoş

Politicienii – o specie pe cale de dispariţie

Acest post este puţin mai diferit de ce aţi văzut până acum pe blogul meu. Nu este despre creier. Este despre oameni. Şi despre felul în care eu cred că va evolua lumea socială, din punct de vedere POLITIC.

Conducători şi supuşi. În cea mai mare parte a existenţei sale, specia umană a fost împrăştiată pe planetă în grupuri mici, de oameni analfabeţi, care comunicau doar cu cei de peste deal, şi erau conduşi de câţiva oameni educaţi, cu bani şi carismă. Conducătorii aveau datoria ca, în afară de a-i exploata pe supuşi, să vegheze asupra lor pentru a nu o lua razna. Făceau asta dându-le legi şi obligându-i să le respecte, dar şi oferindu-le circ pentru a se relaxa şi a nu le veni idei pe fond de frustrare. În plus trebuiau să-i şi apere de invadatori, pentru că doar ei puteau plăti armate. Binenţeles, conducătorii (cu unele excepţii notabile) nu erau aleşi de popor ci poziţia aceasta se transmitea “pe linie de sânge”. De aici şi expresia “de sânge nobil”. Primele tentative de “democratizare” au apărut în secolul XVIII, în perioada numită “iluminism” când biserica ce domina Europa a început să piardă din putere, în bună măsură din cauza masonilor şi a burgheziei urbane (de aici şi ura ei pentru prima categorie). Dreptul la vot a devenit însă universal abia în secolul XX, iar în România s-a exprimat prima dată în 1922 pentru parlamentare şi în 1926 pentru locale. Vorbesc despre România ca stat întreg, aşa cum este azi, căci Ardealul a fost sub ocupaţie străină până în 1918 (asta pentru cei care nu prea au fost la şcoală la ora de istorie). Deşi abia câştigat, ne-am bucurat de acest drept democratic doar până în 1938 când Carol al 2-lea şi-a instaurat dictatura regală. Apoi cunoaşteţi, ce s-a mai întâmplat până în 1990. Antonescu, legionari, război, ruşi, comunişti. Vreau să spun că nu prea am avut ocazia de a ne controla viaţa într-o manieră liberă şi democratică.

Criză de informaţie. Până acum 100 de ani, cea mai mare parte a istoriei noastre, românii au fost analfabeţi. Şcoală aveau doar cei înstăriţi (şi nu toţi dintre ei), preoţii şi unii din personalul administrativ şi armată. Deşi primele şcoli au apărut la noi prin secolul XVIII, oamenii au devenit şcolarizaţi în masă abia în secolul XX. Şi oricum, chiar dacă ştiau citi, nu prea aveau ce. Primele ziare au apărut prin secolul XIX dar foarte puţini aveau acces la ele, doar în oraşele mari. Iar cărţile nu se găseau pe toate drumurile şi fiecare carte era în tiraj mic, deci ideile din ele nu prea puteau ajunge la mase. Ulterior, în perioada comunistă, din presă nu prea aveai ce afla decât rezultatele etapei la fotbal. Cât despre TV, ce să mai vorbim. Cei care au trăit atunci ştiu mai bine… Chiar îmi spunea cineva o chestie amuzantă auzită de la o puştoaică de 15 ani. Când i-a povestit că pe vremea lui Ceauşescu aveai doar două ore de program la TV, a fost întrebată cu uimire: “Şi ce făceaţi? O ardeaţi toată ziua pe net?”

Puterea informaţiei şi comunicării. Din punctul ăsta de vedere, totul s-a schimbat după 1990. În toată istoria omenirii, niciodată accesul la informaţie nu a fost la nivelul de astăzi. Practic poţi afla ce se întâmplă oriunde în lume, oricând. Şi eşti în contact permanent cu oamenii relevanţi pentru tine. Sau chiar şi cu cei nerelevanţi. Un sătean din Ciurucu de Sus poate afla imediat că o ducesă din Anglia are probleme de sarcină!! Ai telefon mobil, skype, e-mail, tv prin satelit, google, aplicaţii de news şi weather pe telefon. Nici nu mai trebuie să fii la birou ca să-ţi rezolvi treburile, nici măcar în ţară. O poţi face de pe plajă din Grecia. Dacă ai timp, te poţi documenta despre absolut orice de pe site-uri, reviews, comments, bloguri, vloguri, youtube, etc. Iar controlul omului de rând asupra informaţiei a devenit şi mai puternic odată cu social media. Astfel îţi poţi exprima părerile şi poţi iniţia curente de opinie imediat şi la scară naţională, chiar mondială. Te poţi informa şi îi poţi informa pe alţii despre calitatea produselor (cu mult înainte de a ajunge în magazine) şi serviciilor, despre competenţa oamenilor sau poţi căuta parteneri pentru proiectele pe care le ai. Parteneri de oriunde din lume. Poţi face şcoli la distanţă, poţi găsi tratate despre orice, poţi cere sfatul specialiştilor, poţi afla despre experienţa altora într-o anumită situaţie. Poţi afla despre tot ce se întreprinde prin lume, cum se face, dacă are succes şi dacă nu, şi de ce. Îţi poţi cumpăra orice vrei (dacă ai bani binenţeles) chiar dacă produsul respectiv se produce în cealaltă parte a lumii (şi de obicei aşa se şi întâmplă). Vreau să spun că poţi importa know-how de oriunde din lume şi îl poţi aplica în mediul tău. Şi apoi poţi da feedback tuturor despre cum ai făcut şi ce a ieşit. Oamenii au mult mai multă putere decât îşi dau seama.

Politicianul, fosilă vie. Trăim acum într-o lume a corporaţiilor multinaţionale. Ele nu au ţară şi nici orientare politică sau religie. Cei ce lucrează în ele ştiu că angajarea şi promovarea în funcţii de conducere (adică “manageriale”) se face conform unor proceduri de verificare a competenţelor şi cunoştinţelor. Odată angajaţi, managerii au obiective, targeturi şi deadline-uri. Şi dacă le respectă sunt recompensaţi şi menţinuţi, chiar promovaţi. Dacă nu, sunt schimbaţi. Acest principiu se aplică de la şef de echipă până la CEO.

În această nouă lume, “conducătorii”, azi numiţi politicieni au rămas în urmă. Sunt un fel de fosilă vie, la fel ca iguanele din Galapagos. Ei sunt puşi să îi conducă pe oameni deşi ştiu mai puţine decât ei, sunt mai puţin şcoliţi (sau îşi falsifică studiile ca să pară că sunt altceva), nu au nici curaj sau carismă, şi nici măcar bani. De aia intră în politică. Pentru a face bani. Ei sunt aleşi fără a li se evalua competenţele pentru postul pe care concurează, ci doar după impresia artistică pe care o fac la TV. Pentru planurile pe care le propun nu li evaluează resursele, nu li se fixează deadline-uri şi nu au parte nici de evaluări trimestriale. Deşi nu vin la servici nu păţesc nimic, şi nici dacă la job dorm sau se uită la filme porno. Nu au nici o treabă cu a-i apăra pe “supuşi”, iar legile le dau atât de prost încât cei care trebuie să le aplice îşi dau seama că mai mult încurcă decât ajută.

Update la sistem. Eu cred că civilizaţia umană este un sistem. Iar sistemul are mecanisme de reglare şi control. Aceste mecanisme elimină părţile care consumă energie inutil şi le promovează pe cele care produc eficienţă şi adaptare. Sunt convins că în viitor nu vor mai exista politicieni. Sau nu în forma actuală. Probabil vor mai fi preşedinţi, miniştrii de externe şi ai apărării, pentru a reprezenta statele pe plan extern. Dar nu vor mai fi miniştrii ai transporturilor, ai turismului, ai construcţiilor sau agriculturii. Şi nu vor mai fi nici parlamentari. Comunităţile umane, fie oraşe fie ţări, îşi vor angaja manageri care să le administreze. Ei vor fi angajaţi şi monitorizaţi la fel cum se face acum în companii. Dacă ai un CV bun, că ai lucrat la Google, poţi administra anumite treburi ale judeţului Gorj. Prin sistemele de social media se va realiza contactul permanent între ei şi cei care i-au angajat. Astfel li se vor transmite probleme apărute şi sugestiile şi li se va monitoriza activitatea, la fel ca şi în meetingurile pe Skype de astăzi. Abia atunci ei nu îi vor mai “reprezenta pe oameni” (cum îşi închipuie popii că îi “reprezintă pe oameni” în faţa lui Dumnezeu), ci vor lucra pentru oameni.

Cadou de Moş Nicolae

Probabil că aţi auzit de brain fitness, sau cognitive training cum îi spun unii. Sunt exerciţii pentru atenţie, memorie, luarea deciziilor sau raţionamente de tot felul. Multe sunt pe net, sau ca aplicaţii pentru smartphones. Multe dintre ele sunt distractive, dar puţine sunt dovedite ştiinţific că ar avea vreun efect benefic, şi unde anume în creier. Şi majoritatea sunt pe bani, oferind gratis doar scurte demo-uri.

Cum probabil ştiţi, am dezvoltat şi noi o platformă de asemenea exerciţii (prima din România) numită BrainFitness.ro. Cuprinde exerciţii testate ştiinţific pentru dezvoltarea atenţiei, memoriei, luării deciziei, multitaskingului, estimării şi autocontrolului. Azi ofer ca şi cadou de Moş Nicolae acces gratuit pe întreaga platformă cititorilor blogului meu timp de o săptămână (din momentul în care intraţi pe platformă şi vă activaţi un cont al vostru personal). Puteţi să vă testaţi creierul şi să vi se recomande exerciţii special create pentru nevoile voastre pe care le puteţi juca gratuit. Pentru a aceasta trebuie doar să faceţi click aici.

Mai aveţi în jurul vostru prieteni care credeţi că ar merita sa primească acest cadou? Adaugaţi-le adresele de e-mail accesând secţiunea "Invitatii" din setările contului vostru (faceţi click pe butonul Setări după ce vă faceţi cont şi căutaţi “Invitaţi”) şi o să mai primiţi încă o saptămână acces gratuit!

Have fun!

De ce articolele despre creier ne bagă în ceaţă

În ultimele două săptămâni, mai multă lume mi-a trimis diverse link-uri cu articole apărute în ziare din State sau pe diverse bloguri în care spuneau ei “sunt criticate neuroştiinţele”. Am citit şi eu articolele respective, probabil le-aţi citit şi voi. Şi am de spus următoarele.

Informaţie second hand. Mai întâi, articolele şi cărţile criticate nu sunt propriu-zis articole şi tratate de neuroştiinţe, ci de popularizare a neuroştiinţelor. Majoritatea nu sunt scrise de specialişti în neuroştiinţe, ci de jurnalişti, blogheri, sau în cel mai bun caz oameni cu pregătire în domeniul ştiinţelor sociale. De altfel, toate ştirile cu descoperiri ale neuroştiinţelor care ajung la voi, sunt scrise de asemenea oameni, şi nici una de către specialişti. Astfel se explică titluri gen “s-a descoperit gena divorţului”, “oamenii de azi sunt mai puţin inteligenţi decât cei din epoca de piatră” sau “s-a descoperit hormonul Marilyn Monroe”. Chiar şi mie mi s-a întâmplat să dau articole în presă spre publicare şi au apărut cu alt titlu (chiar fără să fiu consultat), doar pentru că i s-a părut cuiva că era nevoie de un titlu “mai catchy”, mai şocant, care să te facă “să dai click pe el”. Neuroştiintele sunt practic imposibil de citit în formă brută, dacă nu ai studii în domeniu. Asta arată că sunt ceva serios, departe de simţul comun. Dar în acelaşi timp, au handicapul de a nu fii “comerciale”, de a fi greu de vândut. Ca să poţi citi (şi înţelege) neuroştiinţe trebuie să ai cunoştinţe ample de anatomie, fiziologie, genetică şi biologie moleculară, imagistică şi radiologie, psihologie experimentală şi chiar psihologie animală. Pe vremea când predam la universitate, cursurile mele de neuro erau clar defavorizate în ochii studenţilor comparativ cu cele de terapie. Oamenii înghit mult mai uşor poveşti cu oameni şi problemele lor decât cu ale unei lumi invizibile, populată cu celule, receptori, potenţiale de membrană, neurotransmiţători, kinaze şi polimorfisme.

Creierul şi filosofii minţii. Apoi mai e o problemă. Atunci când se publică articole, posturi sau ştiri cu descoperiri din neuroştiinţe, ele se traduc în termenii pe care oamenii îi folosesc pentru a descrie comportamentul. Adică în emoţii, voinţă, personalitate, gândire sau inteligenţă. “Cum arată creierul oamenilor cu profilul X de personalitate” sau “Centrul emoţiilor din creier”. Ceea ce este o mare deformare, căci nu prea există nici o legătură între modul în care funcţionează creierul şi aceşti termeni folosiţi de psihologi. Sunt anecdotice diverse studii de la începutul neuroştinţelor în care se descoperea că aceeaşi zonă din creier se ocupă de ataşament, consum de morfină, altruism şi sociabilitate, sau că “zona vizuală” din creier (adică lobul occipital) se activează şi când stăm cu ochii închişi şi aşteptăm primirea unei recompense sau când empatizăm cu cineva drag. Faptul că există aceste bizarerii nu se datorează faptului că neuroştiinţele sunt aiurea ci faptului că se perpetuează în cultura noastră un mod de a explica comportamentul uman lansat acum 2000 de ani de Platon şi Aristotel, care au pus bazele curentului “mentalist” din filosofie. Ei observau acţiunile umane şi încercau să explice ce vedeau la alţii sau simţeau pe pielea lor. Şi au creat astfel nişte teorii care spuneau că în fiecare din noi este un suflet (care era după părerea lor localizat în inimă nu în creier!), şi acesta are nişte “calităţi” sau “facultăţi mentale” pe care le-au botezat “gândire”, “percepţie” sau “personalitate”. Dar gândiţi-vă că tot filosofii antici au decretat că există 4 elemente universale – apa, aerul, pământul şi focul. Chimia a descoperit ulterior existenţa celor 118 elemente pe care le vedeam la şcoală pe peretele clasei în tabelul lui Mendeleev. Chimia este mult mai veche decât neuroştiinţele, şi a avut timp să fie acceptată şi popularizată. Peste 200 de ani, şi neuroştinţele îşi vor fi impus descoperirile şi punctul de vedere în faţa vechilor tradiţii şi convingeri.

Reţele şi nu Centre. În creier nu există “centrul emoţiei” sau “al gândirii” sau “al personalităţii”. În general, cu mici excepţii ale unor funcţii foarte bazale cum ar fi respiraţia, nu există “un centru” pentru nimic. Şi nu, amigdala nu este “centrul emoţiei” (aşa cum am mai arătat într-un alt post)! Lobul frontal nu este “centrul raţiunii” şi nici lobul temporal “centrul creativităţii”. Toate acţiunile şi gândurile umane sunt susţinute de reţele ample de neuroni şi celule gliale împrăştiate pe zone mari pe tot cuprinsul creierului. Binenţeles nu haotic. Sunt reţele bine determinate şi, în mare, cunoscute ca localizare. Există circuite specifice pentru plăcerea gustului sau mirosului, pentru furie, frică, emoţie muzicală, aprecierea frumuseţii unei imagini sau a unei glume, a dezaprobării faţă de acţiunile cuiva sau de apreciere a calităţilor cuiva. Toate acestea ne crează emoţii. Emoţia putem să o găsim în aproape tot creierul. De exemplu, în anxietate, chiar şi cerebelul (sau creierul mic) este implicat, printre altele, nu doar “amigdala”. Adevărul este că nu există centre specifice nici ale “atenţiei”, nici ale “gândirii” nici măcar ale mişcării. Zonele “motorii” ale creierului sunt folosite când vrem să înţelegem acţiunile cuiva, când judecăm cât de virtuos este cineva, când imităm pe cineva sau ca să înţelegem verbe. Adică activităţi pe care le-am băga la “inteligenţă socială” sau “emoţională” şi la “limbaj”.

Codul creierului. Dacă este rugat un specialist în neuroştiinţe să spună care dintre două imagini cu date culese de RMN reprezintă frica şi care relaxarea, el poate să o facă. Se poate prinde care subiect a fost mai atent într-un experiment sau care are o adicţie faţă de ceva. Doar văzând imaginile culese. Asta nu este un mit. Şi eu mă ocup cu asta. Dar asta nu înseamnă că se ştie cu exactitate cum funcţionează creierul. Ci doar care zone ale lui se activează în anumite stări sau acţiuni umane. Nu se ştie şi DE CE. Spre exemplu, se ştie că sunt unele zone care se activează la unii oameni când ei văd feţe de oameni străini. Iar aceşti oameni sunt mereu deschişi la a—şi face prieteni noi. Psihologii îi numesc “sociabili”. Dar zonele din creier care se activează la ei în această situaţie, nu se pot numi “ale sociabilităţii” pentru că ele se ocupă, aşa cum am mai spus, şi de alte lucruri. În general oamenii sunt talentaţi la a denumi fenomenele pe care le observă în jur. Iar apoi confundă denumirea (în cazul nostru SOCIABILITATE) cu explicaţia fenomenului. Probabil întreg modul în care noi categorizăm acţiunile şi reacţiile umane este unul greşit. Cărţile de psihologie, cu împărţirea capitolelor lor conform cu facultăţile mentale propuse de filosofii antichităţii, nu explică nimic. Aceste categorii ar trebui redefinite în funcţie de cum este construit senzorul prin care noi vedem realitatea – adică creierul. Doar că creierul este construit după un cod secret şi procesează informaţia după reguli care ne scapă. Marea problemă a neuroştiinţelor este că ele singure nu prea pot explica ce descoperă. Au un arsenal de instrumente performante cu care colectează date, dar rareori le pot explica. Ele văd unde are loc fenomenul dar nu ştiu ce are loc acolo, de fapt. Explicaţia ar putea veni din conexiunile pe care ele le pot face cu imunologia, cu teoria informaţiei sau cu fizica cuantică.

Am încercat în acest post să explic dificultatea ieşirii pe piaţă cu rezultate din neuroştiinţe. Probabil v-aţi dat seama că problema este spinoasă. Creierul a construit instrumente care să îl studieze, care să se uite în el, dar încă nu înţelege ce vede acolo. A găsit ceva butoane, ştie ce acţiuni produc dar încă nu înţelege logica maşinii. Pentru ce a fost construită.