Ce sunt de fapt emoţiile?

Creierul este un centru al emoţiei. Una dintre cele mai frecvente intrebări care mi se pun la cursuri sau interviuri este cea referitoare la “centrul emoţiilor din creier”. Iar unii se dau şi mai informaţi decât ceilalalţi şi răspund în locul meu: “E amigdala”. Alţii spun “creierul reptilian”, iar alţii “sistemul limbic”. Iar eu am prostul obicei de a-i bulversa, şi de a-i îmbufna, spunându-le că nu există aşa ceva. Dacă ai răbdare şi cauţi studii din neuroştiinţe care evaluează răspunsul creierului în diferite situaţii emoţionale găseşti “centre ale emoţiei” în aproape toate părţile creierului. Aici, mulţi se vor revolta şi vor spune că ei sunt convinşi că există părţi “emoţionale” în creier şi părţi “raţionale”. Că doar de la Platon şi Descartes toată lumea ştie asta, şi poţi să-ţi dai şi singur seama de asta când iei decizii, le simţi că se manifestă diferit.

De ce avem emoţii? Oamenii tind să îşi închipuie creierul ca pe un motor sau instalaţie, în care fiecare piesă sau cameră are funcţia ei specifică. Realitatea însă e foarte diferită. În creier nu există centre specifice doar ale atenţiei, memoriei, percepţiei sau personalităţii. Cam în tot ce facem se implică reţele foarte extinse de neuroni, de multe ori similare cu ale altor activităţi pe care noi ni le imaginam ca fiind din cu totul alt film. Un bun exemplu este implicarea aceloraşi regiuni în ataşament, consum de droguri, donaţii şi sociabilitate. Ca să revenim din divagaţia asta la problema iniţială, hai să ne punem o întrebare banală: Ce sunt emoţiile? Cu toţii le simţim, pe unele le simţim ca fiind plăcute, unii le zic “pozitive”, pe altele ca fiind neplăcute, zise “negative”. Dar ce este o “emoţie pozitivă”? De ce apare ea? De ce avem nevoie de ea?

Emoţia noului. Unii s-ar grăbi să spună că situaţiile plăcute declanşează în noi emoţii pozitive şi, evident, situaţiile stresante – emoţii negative. Doar că orice om mai trecut prin viaţă s-a prins că aceaşi situaţie unii o văd ca plăcută, alţii ca stresantă, iar alţii se plictisesc de moarte în ea. Sau cum spune zicala “the beauty is in the eyes of the beholder”. Mai tehnic, aş spune “in the brain of the beholder”. Creierul are mecanisme care răspund la nou, la nefamiliar. Cei care aveţi copii ştiţi că în primul an ei tind să aibă două tipuri de reacţii în faţa persoanelor străine – unii par timoraţi şi rezervaţi alţii se bucură şi zâmbesc. Aici, “senzorul pentru nou” îşi spune cuvântul declanşând emoţii şi acţiuni diferite în funcţie de cum este el construit. Dar asta este doar o parte din răspuns. Cum se prinde creierul ce este familiar şi ce este nou?

Addiction revisited. Creierul este o maşină de învăţat. Toate “facultăţile mentale” pe care credem că le avem ca entităţi distincte sunt în fapt manifestări ale proceselor de învăţare şi re-învăţare. Neuronii sunt nişte vietăţi al căror unic sens în viaţă este să “înghită” informaţie. Practic fac adicţie de asta. Şi nu au încotro, pentru că informaţia care intră în ei pune stăpânire pe ei, le modifică funcţionarea genelor, forma exterioară şi le dictează “comunicarea” cu vecinii. Şi devine un fel de Username şi Password. Adică mai departe lasă să intre doar informaţie compatibilă cu cea rezidentă, apărându-se de cea incompatibilă. Tot ce învăţăm crează adicţie, pe de o parte şi imunitate “cognitivă”, pe de alta. Şi cât timp trăim, în creier se dă o permanentă bătălie pentru protejarea informaţiei rezidente precum şi pentru “doze noi” de informaţie de acelaşi tip.

“Am acţionat emoţional”. Cum simţim noi acest război? De fiecare dată când informaţia rezidentă este ameninţată noi simţim “emoţii negative” – frică, tristeţe, furie – şi acţionăm în consecinţă, punând-o la adăpost prin fugă sau luptă. De fiecare dată când ne întâlnim cu “rudele” informaţiei rezidente, simţim “emoţii pozitive” – bucurie, satisfacţie – şi acţionăm în consecinţă, abordând situaţia, stând în preajma ei. Senzaţia subiectivă este că fugim pentru că ne este frică. În realitate comanda pentru acţiune porneşte în creier înainte să simţim emoţia. Cele două practic vin “la pachet”. Emoţia este doar semnul că creierul s-a mobilizat la maxim pentru a-şi face jobul, în situaţia de faţă de a proteja informaţia rezidentă. Deci, ce simţim ca “emoţie” este reacţia creierului faţă de informaţia rezidentă.

Up-date is available. Se ştie că pentru a învăţa ceva nou, creierul trebuie în mod necesar să activeze informaţie rezidentă care seamănă cu cea cu care tocmai se confruntă. De aceea, recunoaşterea şi reamintirea sunt primul pas al învăţării. De fiecare dată când ne reamintim ceva, amintirea respectivă se întăreşte dar se şi modifică puţin. Gândiţi-vă cât de frumoasă este “bucuria” reîntâlnirii sau a reamintirii. În cazul astă emoţia este semnalul că amintirile noastre suferă un up-date. Practic e un download care ne actualizează nişte programe. Binenţeles că reamintirea poate fi şi neplăcută. Şi în cazul ăsta are loc un up-date, al unui program care ne protejează de situaţii care pun în pericol informaţia rezidentă. O situaţie specială este atunci când ni s-a tăiat accesul la informaţia din mediu care are omolog în creier. În cazul ăsta, orice ne reaminteşte de ea declanşează şi programe care caută up-date-ul. Gândiţi-vă cum tristeţea unei amintiri e însoţită de gândul de a căuta persoana iubită şi acum pierdută. Chiar dacă despărţirea nu a avut loc în termeni prea buni. Creierul îşi manifestă adicţia.

Ce este voinţa? Şi atunci unde este “raţionalul”. El ţine de abilitatea creierului – în special cel uman – de a genera “lumi alternative”. Adică variante diferite de realitatea prezentă, scenarii de viitor, punctul de vedere al altora, sfaturi sau reguli. Acestea sunt confruntate cu varianta prezentă, puse în balanţă. E important însă de spus că şi acestea au valoare emoţională. Şi ele se raportează la “binele suprem” adică protejarea informaţiei şi up-datarea ei. Doar că ne fac să alegem binele viitor, mai valoros, şi nu impulsul de moment. De aceea oamenii care pot să îşi imagineze mai detaliat viitorul sunt mai capabili să nu ia decizii impulsive.

Cum se face Ctrl-C & Ctrl-V în creier

Cu toţii avem aminitiri neplăcute, fobii, traume de tot felul. Sunt sâcâitoare, ne fac să evităm anumite locuri, persoane, sau activităţi. Le simţim ca pe un balast care ne complică viaţa. În principiu, cei mai mulţi dintre noi preferăm să “trăim cu ele” aşa cum sunt, eventual le povestim la o bere cu un prieten apropiat ca să ne “uşurăm”. Alţii preferă să meargă la psiholog. Însă de aici încolo se complică puţin povestea şi începe subiectul post-ului meu.

Delete. Neutralizarea unei amintiri neplăcute se face în principiu foarte simplu: se asociază în mintea omului situaţia/acţiunea cu pricina cu ceva neutru sau chiar plăcut. Tehnic se numeşte EXTINCŢIE. Trebuie spus de la început că la omul adult, memoriile traumatizante nu se pot şterge ca şi din computer. Se poate învăţa doar un nou răspuns emoţional sau comportamental faţă de evenimentul sau situaţia respectivă. De aceea, există şi riscul ca amintirea traumatizantă să revină după o vreme, fie pe fond de stres, fie când ne întâlnim cu lucrul care ne-a traumatizat într-un alt context decât cel în care ne de-sensibilizasem. Doar la copilul mic are loc o ştergere completă. Acest lucru are loc pt că neuronii care fixează informaţia sunt înconjurati de o “plasă de proteine” care îi protejează la ştergere. În ultima vreme însă s-au dezvoltat tehnici mult mai eficiente de rescriere a unei amintiri, şi ele sunt folosite mai ales în tratarea fobiilor şi a adicţiei de droguri. Ma gândesc că pentru cei care se ocupă cu terapie, coach sau training, ar fi folositor să scriu pe scurt despre aceste tehnici dând şi sursele pentru o documentare mai aprofundată, dacă vor simţi nevoia.

Ca să uităm mai întâi ne amintim. Mai ştiţi în copilărie când învăţaţi să mergeţi cu bicicleta, se  întâmpla să mai şi cădeţi. Şi evident plângeaţi după. Din partea părinţilor erau două tipuri de reacţie – fie vă lăsau să vă liniştiţi o perioadă şi după încercau din nou cu voi, fie încercau imediat după căzătură. Şansele cele mai mari de reuşită erau în prima variantă, pentru că amintirea traumatică nu apuca să se consolideze. Tehnicile de rescriere de care vorbeam sunt cel mai eficiente dacă sunt aplicate la o zi după un eveniment traumatic. Asta pentru că creierul gestionează diferit memoriile recente de cele vechi. Cu cât este mai veche memoria cu atât ea este mai greu de rescris. Însă în principiu, orice memorie se poate rescrie. Pentru a se întâmpla acest lucru, este esenţial să ne REAMINTIM cât mai detaliat acea amintire. Informatiile din creier sunt “securizate” cât timp “dorm”, sunt lăsate în pace, undeva în inconştient. Însă de fiecare dată când ne amintim ceva, acel ceva tinde să înglobeze informaţii noi din mediu. De aceea memoria martorilor la un accident trebuie securizată. Ei trebuie să evite să citească sau să asculte ştiri despre acel accident, până depun mărturie la proces. În caz contrar, memoriile lor trec din faza stabilă într-una “LABILA” şi se alterează automat cu noi informaţii. Deci, în cazul unei amintiri traumatice, reamintirea este cheia spre rescriere.

Extinction windows. Învăţarea are loc întotdeauna legată de un context, de o situaţie anume. Şi dacă vrem să re-învăţăm nu putem rescrie vechea amintire decât dacă activăm şi contextul în care ea s-a format. Ideal ar fi să ne confruntăm cu el de-a dreptul, aşa cum ar fi situaţia în care ne-a atacat un câine şi am făcut, ca urmare, fobie de câini. Dacă nu se poate în varianta “pe bune” încercăm să ni-l reamintim cât de detaliat se poate, cu locaţie, persoane care erau în jur, lumina, mirosuri, zgomote, etc. Apoi este foarte important timingul: putem lucra la a schimba o memorie într-o anumită fereastră de timp – adică între 10 minute şi până la 2 ore de la faza cu reamintirea. Se pare că perioada critică este cea din apropierea celei de a doua ore. Ajută la re-învăţare consumarea de glucoză la 30 de minute de la reamintirea situaţiei.

Ca şi la superglue. După ce am “lucrat” asupra memoriei respective ea trebuie lăsată să se consolideze. Acest proces de consolidare este unul fizic, şi se bazează pe secreţia unor proteine în creier care fixează noua memorie. Acest proces durează până la 2 zile. Abia după acest interval se vor vedea rezultatele. E important ca în acest răstimp să nu ne mai gândim deloc la acea amintire. Dacă o facem, ea se va reactiva, va intra din nou în faza “labilă” şi se poate rescrie din nou, dar într-o manieră necontrolată şi există riscul să se ducă naibii tot ce am făcut anterior.

Cum creierul se repară singur

În general se crede că creierul este un organ extrem de sensibil. Este sensibil şi la copilul mic şi de aceea trebuie să îi protejăm capul, şi la adolescenţi şi de aceea nu trebuie să-i “traumatizăm” şi la omul în vârstă care e mereu în pericol de a face demenţă sau Alzheimer. Adevărul este însă mult mai nuanţat. Studiile din ultimii 10-15 ani au descoperit că acest organ este al naibii de solid şi rezistent, având inclusiv o stranie capacitate de a se remodela şi repara singur.

Plastilina cu care gândim. De la faptul că creierul se “mobilează” în permanenţă cu neuroni şi sinapse noi, pe parcursul întregii vieţi şi până la recuperarea unor funcţii la oameni care au lipsă părţi din creier, mergând până la o întreagă emisferă, lumea medicală şi a neuroştiinţelor experimentale este plină de exemple care dovedesc fiabilitatea creierului, chiar şi prin comparaţie cu alte organe. Această “fiabilitate” se numeşte PLASTICITATE şi constă în modificarea anatomiei creierului, a unor circuite nervoase mai exact, ca urmare a intervenţiei din exterior. Plasticitatea implică atât acţiunea informaţiei asupra simţurilor şi învăţarea, cât şi repararea după accidente sau după deprivarea de senzaţii, cum ar fi în cazul în care ai crescut în lipsa luminii. Este important de subliniat însă că, deşi are o asemenea capacitate de reparare, creierul trebuie şi ajutat puţin prin “reţete” specifice. Chestia este că aceste reţete nu sunt intuitive, sunt chiar contra-intuitive şi pot fi aflate doar studiind funcţionarea lui.

Mustaţa vindecă creierul. Iată cel mai nou exemplu. Cu toţii aţi auzit de ACCIDENTE vasculare cerebrale (stroke în engleză, pt cei care vorbesc cu fratele Google). Ele sunt principala cauză a invalidităţii – pentru că duc la paralizii – şi de asemenea, sunt pe locul 4 ca şi cauză de deces. Practic are loc o distrugere a unui vas de sânge din creier sau obstrucţionarea lui de un cheag de sânge. Ca urmare, zona respectivă moare, iar funcţia pe care o deserveşte dispare. Studiile efectuate în ultimii 2 ani la University of California Irvine au relevat un lucru şocant dar în egală măsură cu implicaţii terapeutice extraordinare. Ei au descoperit că dacă induc experimental un accident vascular cerebral şobolanilor sau pisicilor şi le stimulează mecanic mustăţile timp de 4 minute în primele 2 ore după apariţia accidentului, creierul îşi revine fără alte intervenţii. Dacă treaba cu mustaţile se face la 3 ore după, nu mai are nici un efect. E important de spus că mustaţile la animale au un rol foarte important – ele ajută la construirea unei hărţi mentale a mediului în care umblă aceste animale, fiind esenţiale la orientarea pe întuneric şi pipăirea locurilor strâmte. Sunt ca şi simţurile oamenilor dar mai specializate.

Masaj & muzică contra paraliziei. Pe baza acestor date, ei vor să pună la punct protocoale terapeutice pentru oameni. Varianta omoloaga pentru oameni ar consta în MASAREA degetelor, feţei şi buzelor, în paralel cu ascultarea de muzică în primele 2 ore de la declanşarea accidentului vascular. Aceste acţiuni stimulează partea senzorială şi motorie a creierului care sunt de regulă afectate de accidentele vasculare. Amuzant, este că acest tratament, pe lângă faptul că este la îndemâna oricui se află în apropiere, este şi pe dos de ce se întâmplă acum cu un asemenea pacient în spital! Adică este imobilizat într-un pat, i se spune să stea cât mai calm, eventual i se administrează somnifere şi este ţinut într-o linişte deplină.

Ctrl+Alt+Del pentru fobii. Similar cu această reţetă ce stimulează plasticitatea într-o acţiune de reparare, sunt şi reţete care o stimulează în vederea rescrierii amintirilor traumatice sau FOBIILOR. Studiile au descoperit că creierul gestionează diferit amintirile vechi faţă de cele noi, iar în cazul unui eveniment traumatic ai 24 de ore ca să intervii eficient pentru a nu dezvolta o memorie care să te marcheze toată viaţa. Iar reţeta este foarte precisă, spunându-ţi cum să folosesti minutele şi orele a doua zi după eveniment. Dar despre asta, mai detaliat într-un alt post.

LASATUL DE FUMAT PRIN CULTIVAREA CREIERULUI

În ultima vreme câţiva prieteni de-ai mei s-au lăsat de FUMAT, iar alţii încearcă folosind ţigări electronice. Unul dintre ei m-a rugat să scriu un post despre cum să te laşi de fumat. Nu vreau să îmi transform blogul într-un self-help şi oricum sunt o groază de cărţi şi site-uri care te bombardează cu sfaturi (vezi cartea de succes a lui Allen Carr). Dar m-am gândit să scriu un post din perspectiva neuroştiinţelor, abordând problema dintr-un unghi mai puţin întâlnit.

Mediul ne controlează viaţa. Toţi cei care au încercat să se lase de fumat ştiu că principalul duşman sunt situaţiile în care obişnuiai să fumezi – locuri anume, momente ale zilei sau activităţi asociate cu fumatul. Fumatul, ca şi orice altă activitate plăcută, produce în creier o CONDIŢIONARE CONTEXTUALA (adică mai pe romăneşte asociezi plăcerea respectivă cu locurile în care se întămplă ea). Odată realizată această condiţionare, ea rămâne în creier timp de 6-7 săptămâni după ce te laşi de fumat şi de fiecare dată când mergi în locurile cu pricina sau vine momentul respectiv al zilei în locul obişnuit, îţi vine să fumezi. De aceea, ca să reuşeşti să te laşi cu succes, trebuie să controlezi contextele care au fost asociate cu fumatul. 

Noi neuroni contra vechi obiceiuri. Tehnic vorbind acest control se manifestă ca o re-invăţare – asociezi contextele respective cu non-fumatul. În timp (mai scurt sau mai lung) are loc o EXTINCŢIE, adică o dispariţie a dorinţei de a fuma când eşti în acele contexte. Doar că sunt diferenţe mari între oameni în această capacitate de re-învăţare sau extincţie – cu alte cuvinte unora le iese, altora mai greu. Şi atunci cum putem să “ajustăm” această capacitate, să ne reglăm pe “accelerated mode”? Mai multe studii au descoperit că extincţia, la fel ca şi alte forme de învăţare şi re-învăţare se bazează pe noi neuroni, care apar în creier toată viaţa, chiar şi la vârsta adultă – procesul numindu-se NEUROGENEZA ADULTA. Da, chestia cu neuronii care nu se mai regenerează, ne naştem cu unii şi toată viaţa nu facem altceva decât să îi pierdem este doar un mit. Diverse tipuri de activităţi sau stiluri de viaţă stimulează apariţia acestor noi neuroni ajutându-ne să învăţăm mai uşor, dar şi să prevenim stresul şi depresia, sau să scăpăm de fobii. Ei bine acesti noi neuroni ne pot ajuta şi să scăpăm de fumat.

Superglue în creier? Care este reteta? Printre activităţile care duc cel mai sigur la apariţia acestor neuroni speciali este MIŞCAREA, în special mersul alert sau alergatul. Nu mult, cam jumătate de oră pe zi. Alergatul conduce la secreţia unor hormoni de creştere în organism, care la nivel de creier stimulează apariţia de noi neuroni din celule stem neuronale. Doar că procesul nu are loc instantaneu ci durează cam O LUNA. O lună le ia noilor neuroni să se maturizeze şi să-i ajute pe fraţii lor mai mari să performeze mai bine. Astfel, după o lună avem un creier up-datat în zonele care se ocupă de învăţare contextuală. Adică exact ce avem nevoie. Studiile realizate la Beckmann Institute din cadrul University of Illinois at Urbana-Champaign au arătat că şoarecii dependenţi de cocaină care au urmat acest tratament, expuşi la mediul în care erau obişnuiţi să consume drogul, sunt mai capabili să re-înveţe, adică să realizeze o extincţie fată de dorinţa de a se droga asociată contextului respectiv. Grijă mare însă! Dacă după acest tratament li se dădea ocazia să consume drogul din nou în acel context, li se întărea adicţia. Practic noii neuroni generaţi sunt ca un fel de SUPERGLUE care fixează orice fel de asociere contextuală ulterioară apariţiei lor. Când lipim cu superglue avem grijă să nu ne lipim degetele. La fel, odată cu dotarea cu un set de neuroni noi trebuie să avem grijă ce facem pentru că suntem mai expuşi la fixare. Orice fel de fixare.

Culturile de neuroni. Cum am putea să aplicăm asta la renunţarea la fumat? Simplu. Încercăm să facem efort fizic zilnic timp de o lună. În timpul ăsta nu fumăm. Oricum, alergatul stimulează exact zonele din creier care “se bucură” când fumăm, deci poate fi un bun înlocuitor. În tot acest timp evităm să mergem prin locurile în care obişnuiam să fumăm. După o lună mergem într-unul din aceste locuri, având grijă să nu avem ţigări la noi şi anunţându-i pe toţi de planul nostru, ca să nu ne ofere ţigări. Trebuie să REZITAM, no matter what. De altfel, unul dintre studiile noastre a dovedit că factorii cei mai relevanţi în lăsatul de fumat sunt capacitatea de a ne AMANA recompensele şi de a ne simţi cât mai STAPANI pe viaţa noastră şi mediul din jur. Odată ce am rezistat într-o asemenea situaţie, aceste sentimente ni se accentuează şi putem continua, explorând tactica noastră în al 2-lea context. Şi tot aşa vreo 6-7 săptămâni, având grijă să alergăm în continuare şi planificând atent vizitele în contextele problematice în funcţie de neuronii care “ne vin prin poştă”. Succes!