Demonul amiezii şi haosul din creier

Pȃnӑ prin secolul XIX depresia era asimilatӑ cu lenea. Oamenii depresivi erau blamaţi ca fiind nişte “leneşi cronici” care refuzӑ sӑ se implice ȋn activitӑţile normale umane. Apoi ȋn secolul XX a fost acceptatӑ ideea de boalӑ psihicӑ dar care era confundatӑ cu tristeţea. Era normal ca oamenii sӑ se ȋntristeze cȃnd li se ȋntȃmpla ceva rӑu, doar cӑ unii nu mai puteau ieşi din tristeţe, iar aceastӑ situaţie era consideratӑ o boalӑ. Iar psihologii considerau cӑ datoria lor era sӑ ȋi ajute sӑ vadӑ din nou lumina de la capӑtul tunelului, sӑ le arate sensul ȋn viaţӑ, ascultȃndu-i, empatizȃnd cu ei şi oferindu-le suport emotional. Datele ştiinţifice din ultimii 20 de ani contrazic ȋnsӑ aceastӑ imagine şi ne aratӑ ceva mult mai grav.

 

Depresia ca boalӑ degenerativӑ. Un studiu recent a descoperit cӑ creierul oamenilor cu depresie seamӑnӑ ca şi conexiuni cu al celor cu Alzheimer sau cu schizofrenie. Astfel, pe de o parte conexiunile dintre sistemul limbic, zonele recompensei/motivaţiei şi lobul parietal sunt mult mai strȃnse decȃt ȋn mod normal, ȋn schimb lobul frontal este mai puţin conectat cu restul creierului. La fel, hipocampul drept (care se ocupӑ de ȋnvӑţarea lucrurilor noi) este mai puţin conectat cu cel stȃng şi zonele din jur. Ȋn plus, conexiunile din creier sunt mai haotice, par mai aleatoare, fӑrӑ logica funcţionalӑ normalӑ. Toate aceste date indicӑ fӑrӑ nici un dubiu cӑ depresia este o boalӑ de conectivitate a creierului, similarӑ cu bolile degenerative, nu este doar o formӑ mai grea de tristeţe care sӑ se vindece povestindu-ţi amintirile unui psiholog.

Aceste anormalitӑţi ale circuitelor creierului sunt responsabile de simptomele atȃt de cunoscute ale depresiei: lipsa de motivaţie şi entuziasm, sentimentul de viaţӑ fӑrӑ sens, problemele de concentrare şi ȋnvӑţare, emoţiile negative exagerate şi incontrolabile care alterneazӑ cu o amortealӑ afectivӑ, problemele de somn sau alimentaţie şi tendinţa de a evita contactele sociale, de a evita conversaţiile şi cam orice activitӑţi ȋmpreunӑ cu ceilalţi. Izolarea reprezintӑ moartea sistemelor creierului de explorare şi adaptare la nou, adicӑ cele care ne fac sӑ fim activi, sӑ ne dorim lucruri şi sӑ fim satisfӑcuţi de ceea ce am realizat.

 

Demonul amiezii. Foarte bine sunt ilustrate aceste trӑiri ȋn cartea Demonul Amiezii a lui Andrew Solomon (recent publicatӑ ȋn Romȃnia de cӑtre Humanitas), care a figurat ȋn 2002 printre finalistele la premiul Pulitzer şi a fost inclusӑ de The Times ȋn lista celor mai bune o sutӑ de cӑrţi ale deceniului.  Autorul prezintӑ experienţa depresivӑ cu un talent remarcabil, dar care pare cu atȃt mai valoroasӑ psihologului sau psihiatrului ce are datoria de a ȋnţelege simptomele pacientului din persectiva acestuia.

Iatӑ ȋntr-un scurt fragment cum este descrisӑ experienţa depresivӑ ȋn aceastӑ carte: “Depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi fӑpturi care iubesc, trebuie sӑ fim fӑpturi care pot cӑdea pradӑ disperӑrii din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperӑri. Cȃnd se instaleazӑ, degradeazӑ eul şi, ȋn cele din urmӑ, eclipseazӑ capacitatea de a da ori de a primi afecţiune. E lӑuntrica noastrӑ singurӑtate manifestӑ. Ea distruge nu numai legӑtura cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi ȋmpӑcat cȃnd eşti cu tine ȋnsuţi. […] Cȃnd sunt ȋn dispoziţie bunӑ, unii se iubesc pe ei ȋnşişi, unii ȋi iubesc pe alţii, unii iubesc munca, iar unii ȋl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza acel vital sens al scopului, care este opusul depresiei. Ȋn depresie, devine de la sine ȋnţeles lipsa de scop a oricӑrei initiative şi a fiecӑrei emoţii, lipsa de sens a vieţii ȋnseşi.”