Dumnezeul din creier

De cȃte ori aţi fost puşi in situaţia de a lua decizii mari, cu valoare sentimentală deosebită? “Ar trebui să rămȃn cu acest om sau nu? ”,“Ar trebui să risc totul şi să o iau de la capăt in altă parte, sau nu? “,“Să mai fac un copil, sau nu? ”. În momente de genul ăsta tinzi să fii foarte deschis la sugestii, unele chiar foarte subtile. Tot felul de lucruri din jur par la un moment dat să iţi sugereze ce să faci – fie o piesă care se tot repetă la radio, fie intȃlnirea cu o persoană pe care nu ai mai văzut-o de mult, sau chiar vreun titlu pe care il vezi intr-o revistă. E ca şi cum ai cere un răspuns şi viaţa ţi-l oferă. Dar oare chiar ţi-l oferă?

Gȃndirea logică e o copilărie. O să incep prin a vă prezenta un experiment realizat la Universitatea Arkansas de doi psihologi specializaţi in psihologia copilului. Ei au luat mai mulţi copii, i-au impărţit pe 3 grupuri de vȃrstă (3-4 ani, 5-6 ani respectiv 7-9 ani) şi au făcut cu ei ceea ce urmează. Le-au spus că au ca sarcină să ghicească in care dintre două cutii aflate in faţa lor este ascunsă o bilă. În plus, le-au mai spus că in cameră există un personaj invizibil – Prinţesa Alice. De altfel, pe perete era şi un tablou cu această prinţesă. Copiii au fost apoi lăsaţi singuri in camera cu cele două cutii, dar experimentatorii interveneau in momentul in care copilul se indrepta spre cutia greşită, cea in care nu era ascuns nimic. Cum? Fie tabloul cădea de pe perete, fie veioza de pe masă se stingea şi apoi se aprindea. Ce au observat psihologii? Copiii de 7-9 ani se opreau in momentul in care cădea tabloul sau clipea veioza şi se indreptau spre cealaltă cutie, in timp ce ceilalţi copii ignorau aceste evenimente. Copiii de 7-9 ani – intrebaţi fiind – au interpretat că Prinţesa Alice este in cameră şi, dȃndu-şi seama că sunt pe cale să greşească, a incercat să ii ajute, trimiţȃndu-le semne cum că sunt pe drumul cel rău. Mai mult, unul dintre copii au spus că prinţesa i s-a adresat prin intermediul clopotului de la biserica din apropiere care a inceput să bată chiar cȃnd era el pe cale să facă o alegere greşită.  Copiii de 5-6 ani au legat căderea tabloului şi clipitul lămpii de activitatea prinţesei invizibile dar nu le-au văzut ca pe nişte semne care le transmit ceva ci au spus că prinţesa este o fantomă rea sau neastȃmpărată şi de aceea strică obiectele din cameră. În fine, copiii de 3-4 ani nu au legat in nici un fel tabloul şi veioza de vreun posibil personaj invizibil ci au tras concluzia că cuiul tabloului era probabil slăbit iar becul veiozei stricat. Care ar fi concluzia experimentului? Gȃndirea superstiţioasă şi credinţa in semne este o caracteristică a dezvoltării omului, copiii mici avȃnd in mai mare măsură o gȃndire logică, neinclinată spre asemenea speculaţii. Dar ce se intȃmplă după vȃrsta de 6 ani de ne face să credem in spirite invizibile, care ne transmit semne incercȃnd să ne ajute sau să ne comunice ceva?

 

Neuronii care ne fac sociabili. Oamenii sunt fiinţe sociale. De ce? Pentru că toată viaţa noastră depindem de alţii. Singuri nu am putea face mai nimic, probabil nici nu am trece de primul an de viaţă. Din această cauză ne-am dezvoltat abilităţi speciale in acest sens. Cum ar fi să ne imaginăm ce este in mintea altcuiva, ce are de gȃnd să facă, ce crede despre noi, ce  emoţii simte. De exemplu, rationamente de tipul: “George probabil crede că Alina incă nu ştie că am aflat cutare lucru”. Acest gen de abilităţi psihologii le numesc “Theory of mind”, adică ce credem noi că se intȃmplă in mintea altuia. O abilitate foarte importantă şi fără de care nu ne-am descurca printre oameni. Copiii cu autism nu au această abilitate iar lipsa ei este cauza neadaptării lor la lumea din jur. Ei bine, această abilitate incepe să se dezvolte după vȃrsta de 6 ani, iar in formele ei mai avansate după cea de 8 ani. Copiii de 7-9 ani din experimentul pomenit se  gȃndeau că o entitate invizibilă le poate ghici gȃndurile şi incearcă să comunice cu ei vrȃnd să-i ajute să nu greşească. Studiile din neuroştiinţe au identificat şi zonele din creier responsabile de această Theory of mind – ele se numesc foarte simpatic “neuroni oglindă” (vezi figura de mai jos). Ei se găsesc in mai multe zone din creier, dar sunt cumva ierarhizaţi – adică mergȃnd de la ceafă spre frunte aceşti neuroni oglindă fac raţionamente tot mai complexe. Însă semnalul iniţial care este prelucrat ulterior in diverse moduri pleacă dintr-o regiune din spatele urechii numită “joncţiunea temporo-parietală”. Da, dar dacă sunt contabil şi nu psiholog de copii de ce ar trebui să mă intereseze această abilitate numită Theory of mind, vȃrsta la care apare şi zona din creier responsabilă de ea? Dacă citiţi mai departe o să vedeţi că răspunsul are implicaţii serioase. Faptul că tocmai am avut zile libere sărbătoare fiind, este legat de această zonă din creier.

Creierul religios şi casca lui Dumnezeu. Nu doar Theory of mind se dezvoltă in acest interval de timp, ci incă un lucru. Studiile realizate la Cambridge au descoperit că, in mod natural, in jurul vȃrstei de 8-9 ani copiii tind să aibă o gȃndire de tip creaţionist – adică cea in care cred că personaje supranaturale gen Dumnezeu sunt responsabile de fenomene naturale şi de lumea din jur in general. Asta dacă nu intervin părinţii sau mediul din jurul lor şi ii deturnează spre o gȃndire de tip evoluţionist, sau ştiinţifică. Cu alte cuvinte, abilitatea lor de a căuta cauze ale lucrurilor in posibilele acţiuni sau intenţii de acţiune ale altor persoane – Theory of mind – se poate generaliza la scară mare la fenomenele naturii, cosmos, viaţă, moarte sau boală. Doar că la o asemenea scară nu mai văd ca fiind responsabile persoane ci personaje cu puteri supranaturale. Studiile realizate – culmea !  – la universităţile din Roma şi Udinese au descoperit că oameni care sufereau accidente sau boli ce le afecta zona din spatele urechii numită joncţiunea temporo-parietală deveneau brusc foarte religioşi, aveau tendinţa de a se simţi conectaţi cu intregul univers şi chiar de a simţi că se detaşează de propriul corp. În general sentimentul de transcendenţă a eului şi alte manifestări de regulă caracteristice personajelor cunoscute in istorie ca sfinţi, profeţi sau vizionari religioşi brusc deveneau accesibile unor oameni obişnuiţi care doar au avut neşansa unui accident. Mai mult, nici măcar nu trebuie să treci prin aşa ceva ca să intri in legătură cu lumea paranormală. Michael Persinger – psiholog şi cercetător in neuroştiinţe – a dezvoltat aşa numita “God Helmet” – practic o cască de motociclist care are ataşat un aparat care transmite semnale electro-magnetice slabe, cam de aceeaşi putere cu a unui uscător de păr. Aceste semnale sunt direcţionate spre zona din spatele urechii din lobul temporal de care am mai tot vorbit. Iar oameni complet normali şi fără inclinaţii religioase – izolaţi intr-o cameră şi stȃnd relaxaţi pe un fotoliu – incep să aibă viziuni in care apar personaje de lumină, cu aspect de ingeri, simt că se desprind de propriul corp şi se văd de sus. Vezi in filmul de mai jos.

E scris in creier să fie aşa. Amin. Pentru oamenii maturi Prinţesa Alice este Dumnezeu. De ce? Pentru simplul fapt că creierul uman se dezvoltă in acest mod. Partea socială a creierului. La unii este mai accentuată această dezvoltare, sau ceva perturbă la un moment dat echilibrul acestei zone din creier – iar ei devin mai religioşi – in timp ce la alţii această dezvoltare e mai puţin accentuată – iar ei tind să fie mai sceptici sau mai indiferenţi la aceste aspecte. Atenţie!! Aceste descoperiri nu răspund la intrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Ci doar ne arată că credinţa in personaje supranaturale de esenţă antropomorfă (adică semănȃnd cu un om şi nu cu o conopidă) şi cea de a dezvolta poveşti cu ele – a se citi religii – este scrisă in modul de construcţie a creierului uman. De aceea găsim religii la toate popoarele, doar conţinutul lor diferă. Principiul general este insă acelaşi. A  crede in Dumnezeu nu este o chestiune de alegere personală ci este un dat fiziologic şi anatomic.

Elemente de Theory of mind au şi alte specii, nu doar oamenii. De la cȃini şi pȃnă la maimuţe. Doar că la om abilitatea asta şi partea din creier pe care ea se bazează sunt mai dezvoltate. La fel cum şi abilitatea de calcul matematic s-a dezvoltat la om din cea de estimare a numărului sau cantităţii pe care o au şi animalele. Animalele nu cred in Dumnezeu la fel cum nu pot calcula 7 x 8. Dar mugurii religiilor sunt in fiecare Labrador.