Haosul crează ordine. Dar numai in creier

Nevoia de sens şi control. Prin 2008, cercetătorii de la University of Texas at Austin şi de la Northwestern University au descoperit ceva bulversant. Ei au observat că dacă ii pui pe nişte oameni absolut normali intr-o situaţie in care nu au control, ulterior ei tind să vadă sens in tot felul de lucruri, inclusiv in imagini care reprezintă ecranul televizorului cȃnd se ia cablul şi este impȃnzit de pureci (vezi figura). Chiar şi in astfel de situatie ei văd tot felul de figurine, personaje, acţiuni, etc. Mai mult, ei tind să devină pe moment mai superstiţioşi şi mai tentaţi să creadă in conspiraţii. Am verificat şi noi de mai multe ori şi intradevăr, aşa se intȃmplă.

 

Asemenea rezultate nu se văd doar in laborator ci şi in mod natural, in viaţa de zi cu zi, in tot felul de situaţii in care oamenii se expun la nesiguranţă. Aceiaşi cercetători au descoperit asemenea tendinţe la paraşutiştii amatori inainte de a-şi face salturile de week-end (deşi in restul săptămȃnii nu aveau tendinţele respective) sau chiar la jucătorii de baseball care se află la prinderea mingii spre deosebire de cei care aruncă mingea. De asemenea, pescarii care trăiesc in arhipeleagul Trobriand din Pacific tind să aibă sau nu diferite ritualuri şi superstiţii in funcţie de locul unde pescuiesc – ăia care o fac lȃngă ţărm nu au, in timp ce ăia care pescuiesc in larg, unde frecvent sunt furtuni, au multe. Cercetătorii explică această tendinţă de a vedea patternuri iluzorii prin incapacitatea creierului uman de a suporta incertitudinea/ambiguitatea. Oamenii au nevoie de certitudini, de siguranţă, de previzibilitate iar lipsa lor le afectează creierul. Fenomenul este vizibil şi in societate cȃnd, pe timpul crizelor economice sau a războaielor, oamenii tind să vadă mai uşor conspiratii sau să dezvolte diverse ritualuri şi superstiţii, iar pe de altă parte tind să fie mai creduli fată de cei care le fac previziuni sau le dau explicaţii de ce se intȃmplă ce se intȃmplă (vezi şi in zilele noastre cum apar tot felul de personaje care ne prezic cȃnd se va termina criza). Ăsta este mecanismul care explică ascensiunea lui Hitler pe fondul crizei economice din Germania. Este interesant că in experimentul de mai sus, cercetătorii au observat că aceste tendinţe de a vedea patternuri iluzorii dispar dacă le oferi oamenilor ocazia să vorbească despre lucrurile in care ei cred cel mai mult. Această procedură contracarează stresul pe care incertitudinea il induce in creier. Poate părea amuzant, dar studiile realizate la University of Pennsylvania au găsit că oamenii expuşi fiind la incertitudine tind in mai mare măsură să aleagă la masă prăjituri in loc de fructe, chiar dacă in mod normal ţin dietă şi mănȃncă sănătos. Deci stresul incertitudinii le afectează capacitatea de autocontrol şi modul in care iau decizii. Creierul este dependent de nevoia de sens şi de control şi le caută chiar forţȃnd realitatea, creȃnd una proprie care explică orice are el nevoie. Cam asta se intȃmplă şi cu romȃnii. Haosul din jur face ca creierul lor să producă o ordine forţată şi rigidă, ei agăţȃndu-se de tradiţional, de vechile reguli şi norme ca măsură de echilibrare.

 

Creierul care se neagă pe sine insuşi. Apropo de mȃncat sănătos, cercetătorii de la Universitatea din Koln au observat că oamenii care cred că mintea este produsul creierului şi nu ceva separat, tind să aibă un stil de viaţă mai sănătos, ei avȃnd mai mare grijă ce mănȃncă decȃt cei ce cred că mintea este ceva separat, iar corpul este doar un “recipient” ce conţine mintea cȃt timp suntem in viaţă. Cei din urmă tind să işi neglijeze corpul in mai mare măsură pentru că nu văd cum ar putea să le afecteze mintea modul in care mănȃncă sau aleargă in parc. Mintea e minte, iar corpul este corp, şi cu asta basta. Deşi există o tonă de date care arată că gȃndurile pot influenţa activitatea inimii sau nivelul de hormoni, precum şi de date care arată că exerciţiul fizic influenţează invăţarea şi previne depresia. Ei sunt orbi la aceste evidenţe. Acest dualism corp-minte, cum este el numit in cărţi, este un subiect vechi şi indiferent că citeşti filosofia lui Platon, Aristotel şi Descartes sau vreo religie (indiferent care) il vei găsi pomenit. Chestia este că această tendinţă de a vedea mintea ca ceva separat de corpul fizic nu ţine nici de vreo religie (căreia i s-ar fi revelat şi ea il impărtăşeşte oamenilor spre salvarea lor)  şi nici de vreun curent filosofic (adică nu e vreo idee măreaţă care i-a venit in urma studiului vreunui invăţat al vremii). Ea ţine de felul in care se dezvoltă şi funcţionează creierul uman. Studiile realizate la University of Bristol arată că majoritatea oamenilor tind să creadă că mintea este ceva special, separat de corp, indiferent de religia lor sau de faptul că au citit sau nu filosofie. Mai mult, acest sentiment se dezvoltă spontan la copiii de 6 ani arată studiile cercetătorilor de la Yale. Copiii tind să vadă acest dualism chiar şi cȃnd vine vorba despre hamsteri (!) mai ales dacă li se spune că hamsterul are un nume (pe cel din experiment il chema Dax). Se explică printr-o abilitate a creierului care incepe să se dezvolte la acea vȃrstă.

 

Ba da, Dumnezeu este in creier! Spuneam in postarea trecută că după vȃrsta de 6 ani incepe să se dezvolte o abilitate numită Theory of mind. Ea ne ajută să inţelegem că oamenii au gȃnduri, emoţii şi intenţii, iar acestea sunt cauza acţiunilor lor. În plus, ea ne spune că alţi oameni pot ghici ce gȃndim noi şi pot reacţiona ca atare. Deci este un fel de teorie a minţii, a noastră şi a altora. Acestă abilitate nu se invaţă ci se dezvoltă spontan, e un fel de “instinct”, ca să vorbesc in termeni populari. În postarea cu pricina spuneam că există date suficiente care leagă această teorie a minţii de apariţia gȃndirii religioase. Cu zei, dumnezei, spirite, tot felul de personaje invizibile dar atotputernice care guvernează Universul şi viaţa noastră. Mai spuneam in postarea respectivă că această descoperire nu neagă cum nici nu dovedeşte existenţa vreunui Dumnezeu, ci doar tendinţa creierului uman de a crea zei care veghează asupra noastră. Postul respectiv a fost unul dintre cele  mai puţin vizualizate (a se citi share-uite) de cȃnd am eu blogul. Amuzant este că la cȃteva zile după ce l-am postat, sămbătă seara, pe canalul Discovery a fost un documentar in premieră care prezenta aceleaşi lucruri, cu aceleaşi explicaţii ca şi in postarea mea (dacă ar fi să cred in semne ar fi trebuit să mă urc pe pereţi de entuziasm). Problema este că Discovery channel considera  tema suficient de interesantă pentru a se face un documentar şi a fi difuzat sȃmbătă seara iar romȃnii fug de ea ca de dracu. De fapt dacă stau şi mă gȃndesc nu-i de mirare intr-o ţară care iese in toate sondajele ca fiind printre cele mai rasiste, homofobe şi intolerante religios din Europa. Romȃnii nu sunt capabili să işi depăşească condiţia şi se poartă ca nişte Moromeţi in grădina lui Iocan, cȃrcotind permanent, bătȃndu-se cu pumnul in piept dar nefiind in stare să schimbe ceva. Nu intȃmplător toate geniile produse de poporul ăsta s-au afirmat in străinătate şi nu aici. Aici ne scăldăm in mediocritate, mititeci şi aghiasmă.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dumnezeul din creier

De cȃte ori aţi fost puşi in situaţia de a lua decizii mari, cu valoare sentimentală deosebită? “Ar trebui să rămȃn cu acest om sau nu? ”,“Ar trebui să risc totul şi să o iau de la capăt in altă parte, sau nu? “,“Să mai fac un copil, sau nu? ”. În momente de genul ăsta tinzi să fii foarte deschis la sugestii, unele chiar foarte subtile. Tot felul de lucruri din jur par la un moment dat să iţi sugereze ce să faci – fie o piesă care se tot repetă la radio, fie intȃlnirea cu o persoană pe care nu ai mai văzut-o de mult, sau chiar vreun titlu pe care il vezi intr-o revistă. E ca şi cum ai cere un răspuns şi viaţa ţi-l oferă. Dar oare chiar ţi-l oferă?

Gȃndirea logică e o copilărie. O să incep prin a vă prezenta un experiment realizat la Universitatea Arkansas de doi psihologi specializaţi in psihologia copilului. Ei au luat mai mulţi copii, i-au impărţit pe 3 grupuri de vȃrstă (3-4 ani, 5-6 ani respectiv 7-9 ani) şi au făcut cu ei ceea ce urmează. Le-au spus că au ca sarcină să ghicească in care dintre două cutii aflate in faţa lor este ascunsă o bilă. În plus, le-au mai spus că in cameră există un personaj invizibil – Prinţesa Alice. De altfel, pe perete era şi un tablou cu această prinţesă. Copiii au fost apoi lăsaţi singuri in camera cu cele două cutii, dar experimentatorii interveneau in momentul in care copilul se indrepta spre cutia greşită, cea in care nu era ascuns nimic. Cum? Fie tabloul cădea de pe perete, fie veioza de pe masă se stingea şi apoi se aprindea. Ce au observat psihologii? Copiii de 7-9 ani se opreau in momentul in care cădea tabloul sau clipea veioza şi se indreptau spre cealaltă cutie, in timp ce ceilalţi copii ignorau aceste evenimente. Copiii de 7-9 ani – intrebaţi fiind – au interpretat că Prinţesa Alice este in cameră şi, dȃndu-şi seama că sunt pe cale să greşească, a incercat să ii ajute, trimiţȃndu-le semne cum că sunt pe drumul cel rău. Mai mult, unul dintre copii au spus că prinţesa i s-a adresat prin intermediul clopotului de la biserica din apropiere care a inceput să bată chiar cȃnd era el pe cale să facă o alegere greşită.  Copiii de 5-6 ani au legat căderea tabloului şi clipitul lămpii de activitatea prinţesei invizibile dar nu le-au văzut ca pe nişte semne care le transmit ceva ci au spus că prinţesa este o fantomă rea sau neastȃmpărată şi de aceea strică obiectele din cameră. În fine, copiii de 3-4 ani nu au legat in nici un fel tabloul şi veioza de vreun posibil personaj invizibil ci au tras concluzia că cuiul tabloului era probabil slăbit iar becul veiozei stricat. Care ar fi concluzia experimentului? Gȃndirea superstiţioasă şi credinţa in semne este o caracteristică a dezvoltării omului, copiii mici avȃnd in mai mare măsură o gȃndire logică, neinclinată spre asemenea speculaţii. Dar ce se intȃmplă după vȃrsta de 6 ani de ne face să credem in spirite invizibile, care ne transmit semne incercȃnd să ne ajute sau să ne comunice ceva?

 

Neuronii care ne fac sociabili. Oamenii sunt fiinţe sociale. De ce? Pentru că toată viaţa noastră depindem de alţii. Singuri nu am putea face mai nimic, probabil nici nu am trece de primul an de viaţă. Din această cauză ne-am dezvoltat abilităţi speciale in acest sens. Cum ar fi să ne imaginăm ce este in mintea altcuiva, ce are de gȃnd să facă, ce crede despre noi, ce  emoţii simte. De exemplu, rationamente de tipul: “George probabil crede că Alina incă nu ştie că am aflat cutare lucru”. Acest gen de abilităţi psihologii le numesc “Theory of mind”, adică ce credem noi că se intȃmplă in mintea altuia. O abilitate foarte importantă şi fără de care nu ne-am descurca printre oameni. Copiii cu autism nu au această abilitate iar lipsa ei este cauza neadaptării lor la lumea din jur. Ei bine, această abilitate incepe să se dezvolte după vȃrsta de 6 ani, iar in formele ei mai avansate după cea de 8 ani. Copiii de 7-9 ani din experimentul pomenit se  gȃndeau că o entitate invizibilă le poate ghici gȃndurile şi incearcă să comunice cu ei vrȃnd să-i ajute să nu greşească. Studiile din neuroştiinţe au identificat şi zonele din creier responsabile de această Theory of mind – ele se numesc foarte simpatic “neuroni oglindă” (vezi figura de mai jos). Ei se găsesc in mai multe zone din creier, dar sunt cumva ierarhizaţi – adică mergȃnd de la ceafă spre frunte aceşti neuroni oglindă fac raţionamente tot mai complexe. Însă semnalul iniţial care este prelucrat ulterior in diverse moduri pleacă dintr-o regiune din spatele urechii numită “joncţiunea temporo-parietală”. Da, dar dacă sunt contabil şi nu psiholog de copii de ce ar trebui să mă intereseze această abilitate numită Theory of mind, vȃrsta la care apare şi zona din creier responsabilă de ea? Dacă citiţi mai departe o să vedeţi că răspunsul are implicaţii serioase. Faptul că tocmai am avut zile libere sărbătoare fiind, este legat de această zonă din creier.

Creierul religios şi casca lui Dumnezeu. Nu doar Theory of mind se dezvoltă in acest interval de timp, ci incă un lucru. Studiile realizate la Cambridge au descoperit că, in mod natural, in jurul vȃrstei de 8-9 ani copiii tind să aibă o gȃndire de tip creaţionist – adică cea in care cred că personaje supranaturale gen Dumnezeu sunt responsabile de fenomene naturale şi de lumea din jur in general. Asta dacă nu intervin părinţii sau mediul din jurul lor şi ii deturnează spre o gȃndire de tip evoluţionist, sau ştiinţifică. Cu alte cuvinte, abilitatea lor de a căuta cauze ale lucrurilor in posibilele acţiuni sau intenţii de acţiune ale altor persoane – Theory of mind – se poate generaliza la scară mare la fenomenele naturii, cosmos, viaţă, moarte sau boală. Doar că la o asemenea scară nu mai văd ca fiind responsabile persoane ci personaje cu puteri supranaturale. Studiile realizate – culmea !  – la universităţile din Roma şi Udinese au descoperit că oameni care sufereau accidente sau boli ce le afecta zona din spatele urechii numită joncţiunea temporo-parietală deveneau brusc foarte religioşi, aveau tendinţa de a se simţi conectaţi cu intregul univers şi chiar de a simţi că se detaşează de propriul corp. În general sentimentul de transcendenţă a eului şi alte manifestări de regulă caracteristice personajelor cunoscute in istorie ca sfinţi, profeţi sau vizionari religioşi brusc deveneau accesibile unor oameni obişnuiţi care doar au avut neşansa unui accident. Mai mult, nici măcar nu trebuie să treci prin aşa ceva ca să intri in legătură cu lumea paranormală. Michael Persinger – psiholog şi cercetător in neuroştiinţe – a dezvoltat aşa numita “God Helmet” – practic o cască de motociclist care are ataşat un aparat care transmite semnale electro-magnetice slabe, cam de aceeaşi putere cu a unui uscător de păr. Aceste semnale sunt direcţionate spre zona din spatele urechii din lobul temporal de care am mai tot vorbit. Iar oameni complet normali şi fără inclinaţii religioase – izolaţi intr-o cameră şi stȃnd relaxaţi pe un fotoliu – incep să aibă viziuni in care apar personaje de lumină, cu aspect de ingeri, simt că se desprind de propriul corp şi se văd de sus. Vezi in filmul de mai jos.

E scris in creier să fie aşa. Amin. Pentru oamenii maturi Prinţesa Alice este Dumnezeu. De ce? Pentru simplul fapt că creierul uman se dezvoltă in acest mod. Partea socială a creierului. La unii este mai accentuată această dezvoltare, sau ceva perturbă la un moment dat echilibrul acestei zone din creier – iar ei devin mai religioşi – in timp ce la alţii această dezvoltare e mai puţin accentuată – iar ei tind să fie mai sceptici sau mai indiferenţi la aceste aspecte. Atenţie!! Aceste descoperiri nu răspund la intrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Ci doar ne arată că credinţa in personaje supranaturale de esenţă antropomorfă (adică semănȃnd cu un om şi nu cu o conopidă) şi cea de a dezvolta poveşti cu ele – a se citi religii – este scrisă in modul de construcţie a creierului uman. De aceea găsim religii la toate popoarele, doar conţinutul lor diferă. Principiul general este insă acelaşi. A  crede in Dumnezeu nu este o chestiune de alegere personală ci este un dat fiziologic şi anatomic.

Elemente de Theory of mind au şi alte specii, nu doar oamenii. De la cȃini şi pȃnă la maimuţe. Doar că la om abilitatea asta şi partea din creier pe care ea se bazează sunt mai dezvoltate. La fel cum şi abilitatea de calcul matematic s-a dezvoltat la om din cea de estimare a numărului sau cantităţii pe care o au şi animalele. Animalele nu cred in Dumnezeu la fel cum nu pot calcula 7 x 8. Dar mugurii religiilor sunt in fiecare Labrador.