Creierul se hrăneşte cu senzaţii. Cercetătorii din domeniul paranormalului uzează
frecvent de cea ce se numeşte “deprivare senzorială” – adică omul este pus intr-o
cadă cu apă, i se acoperă ochii şi i se pun nişte căşti pe urechi. Este lăsat
acolo cȃteva ore. De ce fac ei asta? Pentru că ajuns in această stare, omul incepe
să vadă şi să audă halucinaţii şi să-i vină in minte diverse chestii bizare, ca
şi cȃnd ar fi luat droguri psihedelice. Oarecum cam acelaşi lucru se intȃmplă cȃnd oamenii sunt izolaţi mai mult timp fără să vadă pe nimeni. În manualele CIA se descriu simptomele acestei izolări: halucinaţii, delir,
oamenii simt o imensă dragoste faţă de obiecte, le văd ca fiind insufleţite şi
devin foarte superstiţioşi. Aţi văzut filmul Naufragiatul cu Tom Hanks?
Avem nevoie de iluzii. Nici măcar nu trebuie să iei parte la experimentele
CIA ca să păţeşti aşa ceva. Studiile realizate la University of Chicago au
arătat că oamenii normali care se simt singuri tind in mai mare măsură să creadă
in fantome, miracole, blesteme sau in general in fenomene si personaje
paranormale. Un studiu efectuat la University of Texas at Austin a descoperit
un lucru interesant. Dacă oameniilor li se induce o stare de confuzie, de
incertitudine, ei tind să vadă patternuri, lucruri cu sens, in imagini fără
sens (vezi figura), chiar si in imagini de tipul purecilor care apar la TV cȃnd nu e semnal. Ei tind să fie mai paranoici, mai superstiţioşi, să vadă
conspiraţii şi să exagereze probabilitatea unor dezastre. De asemenea, s-a
descoperit că aceste simptome pot apare in mod natural la mase de oameni pe
fond de criză economică, socială sau război. Deci in vremuri tulburi. Iar pe
acest fond apar şi “salvatorii neamului”. Cei care promit soluţii şi
certitudini. Aşa a făcut Hitler carieră şi cam aşa se procedează in campaniile
electorale. Există şi meserii care favorizează apariţia acestor “patternuri
iluzorii”cum sunt numite aceste simptome. Astfel, in baseball, sunt mai “afectaţi”
cei care prind mingea decȃt cei care o aruncă. La fel, in niste insule din
Pacific cu vreme foarte capricioasă, pescarii care ies in larg sunt mai
predispuşi la ele decȃt cei care pescuiesc lȃngă ţărm.
Isus din scoarţa de copac. De ce se intȃmplă asta? Creierul este o maşină biologică programată să caute şi să inveţe
patternuri. Ce inseamnă “pattern”? Orice organizare de informatie. Lucruri care
apar impreună sau imediat unul după celălalt, probabilităţi, reguli, tradiţii
sau feţe. Copilul nou născut la 20 de minute după naştere este atras de un
singur lucru din jur – feţe de oameni. Indiferent dacă sunt reale sau desenate stilizat
pe un carton. Gȃndiţi-vă la toate pozele cu peisaje sau
trunchiuri de copaci in care “vedem” feţe, siluete umane sau personaje celebre
gen Isus. Gȃndiţi-vă la Sfinxul din Bucegi. Genele din neuroni ii programează pe
aceştia să grupeze informaţia după nişte reguli inăscute. Apoi, odată ce am
invăţat deja diverse, informaţia din memorie grupează in categorii cu sens ceea
ce intalnim. De aceea reţinem mai usor lucrurile din domeniul nostru de
activitate sau care ţin de hobby-urile noastre. Şi de aceea nu o să găsim
niciodată secretele Universului in cărţile lui Dan Brown care nu fac decȃt să jongleze cu un amestec de mituri şi superstiţii celebre. Adică ne
livrează cu linguriţa patternuri care se lipesc de ceea ce deja credem ca şi
cum am petici nişte pantaloni rupţi.
De ce ne uităm la talk-show-uri. Şi totul depinde de acest proces de depistare
de patternuri. De la senzaţia de control asupra mediului din jur şi pȃnă la starea de sănătate. Aminţiţi-vă de Moromete şi ţăranii lui
care dezbăteau problemele lumii in ogradă. Toţi suntem un fel de Moromete. Căutăm
patternuri in acţiunile celor din jur, in economie, fotbal sau politică. Dacă nu
reuşim să găsim patternuri in jurul nostru simţim anxietate, ne pierdem
motivaţia, ajungem depresivi şi ne imbolnăvim de tot felul de boli, pentru că
ne scade imunitatea şi apar procese inflamatorii in organism. De aceea nu ne
place cand suntem la inceput intr-o activitate si gresim mereu, cand suntem
izolaţi de prieteni si rude, cand e criza sau război. Iar pe acest fond de
lipsă de pattern, creierul forţează nota pentru a se apăra.
Terapie prin patternuri. Toată lumea a auzit de călugării sihaştrii care
se izolează in pesteri sau chili in vȃrful muntelui pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Şi
chiar il aud sau il văd. Pe el sau pe alte personaje gen Satana, duhurile
strămoşilor sau Fecioara Maria. Pur şi simplu pentru că aşa reacţionează
creierul la izolare şi deprivare senzorială. Activează compensator patternuri
din cele stocate in memorie. De la amintiri autobiografice şi pȃnă la halucinaţii şi delir. De aceea există inţelepţi şi guru doar in
mănăstiri izolate şi sihăstrii, nu şi in mall-uri sau in trafic. Dar tot din
acelaşi motiv invăţăturile lor nu se pot aplica la oamenii care trăiesc intre
target-uri, deadline-uri şi hypermarket. Oarecum fenomenul ăsta are loc şi cȃnd se face psihoterapie. Oamenii cu depresie sau anxietate, sau cei cu senzaţia
de gol existential au o problemă cu găsirea şi invăţarea de patternuri. Iar creierul
lor suferă din acest motiv. Terapeutul incearcă să-i ajute să le găsească din
nou. Lucrează cu ei in a le da un sens, a le explica simptomele si a-i invaţa
patternuri de actiune. De genul, “cand te mai simti aşa, trebuie să faci sau să
gȃndeşti următoarele”. Sau “asta se intȃmplă din cauză că…..”.
Mereu am făcut glume pe seama terapeuţilor. Le spuneam
că neuroştiinţele incă nu au găsit toate cauzele depresiei după zeci de ani de
studii cu tot arsenalul lor tehnologic iar un terapeut iti spune de ce esti depresiv după jumate de oră de discuţie
cu tine. Chestia este că el nu trebuie să ştie care sunt cauzele reale ale
depresiei tale. El invata niste scheme explicative care trebuie să ţi se pară cȃt mai plauzibile şi să vorbească pe limba ta. Ce spune trebuie să facă
sens pentru tine, conform experienţei tale de viaţă. În felul acesta se
reporneşte motorul de găsit patternuri.
Tocmai ca sa nu "peticim" prea mult, merita sa studiem neurostiintele. Pana la urma si ele incearca sa dea un sens, nou, celor petrecute in interactiunile cu alte persoane, in mod autoreflexiv- meditativ, si in raport cu propriul corp ( emobodied cognition).
ReplyDelete