Despre valori sau cum ajungem orbi

Cum dezvăţăm câinele lui Pavlov? Cu toţii am auzit de câinele lui Pavlov. Cel care se condiţionase să saliveze la auzirea clopoţelului. Procedura de condiţionare este des folosită în laboratoare atunci când se studiază învăţarea la animale, dar şi când se probează tehnici terapeutice pentru fobii sau pentru adicţii, care au potenţialul de a fi folosite pe om. DEZVAŢAREA de o condiţionare se numeşte extincţie. Ea presupune următoarea procedură: sunetul clopoţelului are loc în aceleasi condiţii ca şi la formarea condiţionării, dar acum nu mai este urmat de nimic. După câteva asemenea asocieri, animalul nu se mai aşteaptă să se întâmple ceva după semnalul respectiv şi nu mai salivează. Are loc astfel o re-învăţare. Ce numim noi “dezvăţare” este de fapt în creier o re-învăţare. Surprinzător, cam acelaşi lucru s-a întâmplat cu campania anti-fumat prin mesajele de avertizare de pe pachete. Adică s-au asociat mesaje prin care se anunţau tot felul de boli – clopoţelul - cu obiceiul cotidian al fumatului, fără ca acesta din urmă să aibă vreo urmare vizibilă. Şi uite aşa mesajul şi-a pierdut orice valoare de avertisment – a avut loc EXTINCŢIA VALORII SALE. După cum am dovedit şi noi printr-un studiu folosind RMN-ul, zonele limbajului nu se activează în creierul fumătorilor la prezentarea pachetelor cu mesaj pe ele (vezi în Figură imaginea de sus). Asta pentru a fi “dovedit ştiinţific”, pentru că anecdotic, toţi fumătorii ştiu că nu îi mai “lovesc” mesajele respective în vreun fel. Asocierea mesajului cu o poză urâtă – dinţi şi plămâni stricaţi sau tumori – face ca mesajul să ajungă în creierul fumătorului (Figura imaginea de jos) dar asta nu este suficient. Foarte puţini fumători se lasă de fumat ca urmare a campaniei, ea având mai mult efect de descurajare asupra celor care ar intenţiona să se apuce de fumat şi nu asupra celor deja “agăţaţi” de drog.

Omul fiinţă raţională. Un fenomen asemănător cu lipsa activării în creierul fumătorilor la vederea mesajelor de avertizare se petrece şi într-un context aparent foarte diferit. Un studiu realizat la University College din Londra a dovedit că creierul mamelor îşi inhibă zonele “gândirii critice” la vederea copiilor proprii. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi la vederea partenerului romantic. De aici poate şi zicala “dragostea e oarbă”. Însă e mai mult de atât. În psihologia socială e folosit termenul de “motivated reasoning” – adică un fel de decizie emoţională, în care oamenii se agaţă de convingeri subiective şi nu ţin cont de informaţiile care sunt în contradicţie cu ele.  În creier există zone ale acestui tip de gândire, iar ele se activează spre exemplu atunci când susţinătorii unui partid politic sunt expuşi la informaţii neplăcute pentru imaginea partidului. Alte studii au arătat că la vizionarea unor informaţii negative privind un candidat politic, privitorii cărora li se activau în creier zonele judecătii obiective îşi schimbau opţiunea de vot, în timp ce cei cărora li se activa reţeaua “motivated reasoning” erau “orbi” la mesaj, rămânând fideli candidatului respectiv. Adică creierul lor reacţiona ca şi la imaginea copilului propriu sau a partenerului romantic din studiul citat mai sus.

Ochelarii convingerilor. Acest fenomen al judecăţii oarbe nu se manifestă doar faţă de copii, iubite şi politicieni preferaţi ci şi în cazul credinţelor religioase, în care credincioşii sunt “imuni” la orice informaţie care ar putea să le “destabilizeze” sistemul, ea trecând pe lângă ei ca şi citatele din limba japoneză sau ecuaţiile din fizica cuantică. Cel mai interesant este că zonele ce duc la “motivated reasoning” fac parte din “scheletul de bază” al creierului, reţeaua cea mai puternic interconectată de neuroni, cea care susţine cea mai mare parte a activităţii creierului. Ea se strică în bolile grave precum schizophrenia sau depresia. Cu alte cuvinte, când suntem orbi la informaţia care nu ne convine, o facem pentru că “fundaţia” creierului se opune. E greu de spus cât ne adaptează la realitate creierul şi cât ne apără de ea. Probabil cu vârsta face mai mult partea a doua.

Noi suntem adicţiile noastre

Dragostea e o adicţie. La începutul anilor 2000 cercetătorii de la University College London au şocat lumea publicând studii care arătau că creierul răspunde la imaginile persoanelor dragi – fie că sunt copii fie parteneri romantici – prin aceleaşi zone care procesează drogurile. Deci, dragostea este o adicţie. În presa vremii chiar se glumea spunându-se că ar trebui să li se interzică oamenilor să se îndrăgostească, oferindu-li-se posibilitatea doar celor bolnavi în stadiul terminal, care au dreptul legal să primească morfină. Această descoperire am replicat-o şi noi (vezi Figura de mai jos), Am descoperit că la fumătorii care privesc pachete de ţigări se activează aceleasi zone care în alte studii s-a descoperit că în creierul proaspetelor mame cresc in volum la 4 luni după naştere. Iar această creştere corelează cu gradul de ataşament şi empatie faţă de nou-născuţii lor. Deci ataşamentul/dragostea şi drogurile modifică creierul impactând cam aceleaşi zone. Iar această modificare e răspunzătoare de schimbările care apar în comportamentul şi emoţiile noastre.

Relationships load a bullet in your brain. Neurobiologul Oliver Bosch e de mult timp preocupat de depresia la şoarecii îndrăgostiţi. El studiază un tip anume de şoareci – numiţi Prairie voles – care sunt monogami de felul lor. Cum o face? Ii lasă să se îndrăgosţească apoi îi separă şi le observă comportamentul în tot felul de situaţii stresante. El a descoperit că şoarecii despărţiţi de “iubirea lor” sunt absolut pasivi, neîncercănd nici măcar să înoate dacă sunt puşi în apă. Câutând mecanismul acestei depresii a găsit niveluri ridicate în sângele lor ale unui hormon de stres numit CRF (care se secretă în hipotalamus şi este primul pas în secreţia hormonului cortizol, principalul hormon de stres). Partea ciudată este că acelaşi nivel ridicat de hormon de stres a fost găsit şi în creierul celor îndrăgostiţi care nu fuseseră despărţiţi, şi aveau comportament normal. Doar că la ei exista doar primul pas – CRF-ul – şi nu se completa procesul până la cortizol. Ceva îl bloca. Concluzia lui este uimitoare – ataşamentul produce hormon de stres, necesar pentru a securiza relaţia. El apare pentru a se secreta în caz că te separi de subiectul ataşamentului, ca să îi simţi lipsa şi să te întorci la el. În cazul în care se bloca exeperimental receptorii de care se leagă în creier CRF, şoarecii îşi recunoşteau “iubita”, deci nu deveneau amnezici, dar nu îi mai simţeau lipsa. Bosch compară dragostea cu o puşcă iar exprimarea lui sună cel mai bine în original: “As soon as they form a pair-bond, the rifle is loaded with a bullet. But the trigger isn't pulled unless there is separation”. Deci avem o “piedică” şi un “trăgaci” implicate aici.

În zgarda hormonilor. Unii poate vor spune şi ce dacă? Şoarecii sunt şoareci, oamenii sunt oameni. Adevărul este că mecanismele de ataşament şi stres sunt foarte similare la şoareci şi la oameni, de aceea se testează diverse medicamente pentru tulburări emoţionale pe ei. Oricum, alte studii au confirmat existenţa mecanismului găsit la şoareci şi la alte animale şi chiar la oameni. Un studiu realizat acum câţiva ani la Syracuse University găsise niveluri ridicate de hormon de stres în creierul îndrăgostiţilor, ceea ce  părea straniu şi greu de explicat. În lumina noilor date, nu mai pare. Alte studii au identificat “piedica” în persoana hormonului oxitocină iar “trăgaciul” în persoana hormonului vasopresină. Oxitocina se secretă când avem o relaţie fericită şi ea inhibă cortizolul, în timp ce vasopresina stimulează secreţia lui.

Credem în adicţiile noastre. În general se asociază aceşti hormoni cu relaţiile sociale, dar adevărul este mult mai cuprinzător. Vasopresina este răspunzătoare de menţinerea adicţiei de alcool, la fel cum este de menţinerea relaţiilor de ataşament, şi ambele sunt implicate în învăţare, de la spaţială la verbală. Cei doi hormoni au apărut prima oară acum 700 de milioane de ani înainte de separarea genelor între vertebrate şi nevertebrate. Ulterior au apărut variantele lor moderne pe care le au mamiferele, inclusiv noi, oamenii. La toate speciile ele sunt implicate în fixarea ataşamentelor şi apărarea lor. Practic, ele sunt răspunzătoare de lucrurile care ne definesc cel mai adânc. Oxitocina creşte încrederea în oameni şi consolidează relaţiile dar, în acelaşi timp, creşte extremismul, tendinţa de a vedea nejustificat grupul tău etnic ca fiind superior altora. Şi atât oxitocina cât şi ruda sa vasopresina sunt implicate în credinţele religioase, alimentând sentimentul că doar religia ta « deţine adevărul » iar celelalte sunt inferioare.

Oamenii foarte greu se dezic de lucrurile în care au crezut foarte mult sau de care s-au ataşat. Indiferent care sunt ele. Odată fixate în creier ele capătă valoare şi dau vieţii sens. Noi suntem adicţiile noastre.

Despre plăcerile evoluţiei

V-aţi întrebat vreodată ce au în comun filmele preferate, adicţiile, viruşii şi evoluţia? Acest post are îşi propune să dezvăluie CINE SUNTEM şi DE CE suntem cine suntem.

Video: Michael Shermer - Why do people believe weird things

Convingerile şi echilibrul vieţii. Cu toţii avem convingeri. Suntem siguri că există Dumnezeu, că Barcelona e cea mai tare echipă din lume, că avem mai mult umor decât ardelenii sau suntem mai harnici decât moldovenii. Ne place să ne gândim la ele când avem nevoie de un reper, de un echilibru, ne place să ni le exprimăm şi ne frustrează când nu ne sunt luate în serios, sau sunt contrazise de către alţii. Recent am fost martori la ce poate conduce încrâncenarea dată de convingerile politice. La fel, avem şi exemplul sinucigaşilor din convingeri religioase, a băţăilor dintre fani la fotbal sau a veşnicilor dispute pe tema ţiganilor. Probabil că unii văd convingerile ca pe ceva bun, alţii ca pe ceva rău, iar unii – găsind calea de mijloc – spun că daunătoare sunt doar cele extreme care te conduc la a face rău altora sau ţie însuţi. Dar nu despre asta vreau să vorbesc – dacă sunt “bune” sau “rele”. Vreau să vorbesc despre CE SUNT ELE, de fapt.

Adicted to beliefs. Mai întâi că ele au ceva în comun, indiferent că este vorba despre cele politice, culturare, religioase sau ale vieţii de zi cu zi. Studiile realizate la University of California L.A. au găsit că TOATE îşi au “sediul” în aceeasi parte a creierului. Asta nu ar fi poate ceva suprinzator, dar acea parte se ocupă şi de droguri! Şi de orice lucru care ne face plăcere. Deci, lucrurile în care credem sunt un fel de ADICŢII? Şi de fiecare dată când ni se confirmă o convingere este ca şi cum am fi primit nişte bani, sau un cadou? Cea mai tare convingere este cea care explică cât mai multe dacă nu totul. De aceea Dumnezeu este convingerea ideală. Apoi, se pare că dacă o convingere proprie ne este explicată, la un moment dat, ea tinde să se devalorizeze. De aceea fugim de explicaţii ştiinţifice şi le preferăm pe cele miraculoase, mistice sau măcar tradiţionale. E celebru un studiu realizat în State care explica mecanismele biologice ale dragostei. Reacţia a fost în general una negativă, chiar oameni din Congresul SUA afirmând că americanii nu doresc să afle rezultatele lui (parcă şi Lucian Blaga ne spunea să nu distrugem “corola de minuni a lumii”). Sau – şi mai bizar – reactia de dezamăgire şi neîncredere a lui Sting când a văzut la RMN ce se întâmplă în creierul lui când compune o melodie (într-un documentar de pe Discovery).

De ce suntem fani. Aici e ceva care ne trimite cu gândul la învăţare. Ţinem cu dinţii la lucrurile pe care noi le-am învăţat, în felul nostru. Gândiiţi-vă cum ne bucurăm când ne întâlnim cu lucruri pe care le ştiam dar nu le-am văzut de mult. De aceea tindem să ne întoarcem în locurile preferate. Sau la filmele preferate sau la muzica căreia îi suntem FANI. Apoi gândiţi-vă cât de fascinaţi sunt oamenii de celebrităţi. Cum plâng că au văzut-o pe Lady Gaga. Memoriile noastre parcă îşi cer drepturile şi ne împing să le căutăm sursa în lumea din afara. Parcă sunt un Windows care îşi cere mereu UP-DATE-ul! V-aţi întrebat vreodată de ce? Cercetătorii de la College de France din Paris şi de la Univ. of Arizona au descoperit că de fiecare dată când ne amintim ceva, amintirea respectivă intră într-o formă “labilă” şi poate fi rescrisă. Memoriile noastre se hrănesc cu informaţiile din mediu care seamănă cu ele. De altfel, de aceea nu putem învăţa decât lucruri care seamănă cu ceea ce ştim deja. E ca şi cum am face adicţie de amintirile noastre şi le-am căuta sursa la fel cum îşi caută fumătorul ţigările după o pauză îndelungată.

Construiţi de către viruşi. Dar abia acum se îngroaşă gluma. Când ne uităm la mecanismele învăţării, ajungem să spunem: “oare convingerile mele, sunt chiar ale mele?” Studiile realizate de cercetori de la mai multe universităţi (Univ. of California Irwine, Univ. of Queensland, Salk Institute for Biological Sciences) au descoperit că în învăţare sunt implicate nişte molecule care la origine sunt VIRUŞI. Da viruşi! De fapt se numesc retroviruşi (sau HERVs), sunt de mult în ADN-ul nostru, şi sunt responsabili de crearea a jumătate din genele noastre. Ei sunt mult mai numeroşi în creier decât în orice organ, şi aici sunt aglomeraţi în zonele care se ocupă de învăţare. Cum are loc învăţarea? Seamănă cu cotropirea unei ţări: informaţia pune stăpânire pe genele din neuronii care o procesează, iar acei neuroni devin astfel sclavii ei: ajung dependenţi de ea şi vor căuta în permanenţă să o protejeze, dar şi să “înghită” mai multă informaţie de tipul respectiv. Să ne gândim la convingeri: cum ne simţim când ne sunt confirmate sau completate, şi cum ne simţim când ne sunt negate? Se numeşte foarte sugestiv “IMUNITATE COGNITIVA” pentru că seamănă cu imunitatea pe care o dobândim la viruşi prin vaccinare. Nu întâmplător sunt foarte puternice legăturile dintre sistemul nervos şi cel imunitar…

Evoluţia şi noile plăceri. Partea bună abia acum urmează. Se pare că bombardarea cu informaţie a creierului nu doar modifică genele lui, ci parte din aceste modificări se transmit copiilor noştrii! Se numeşte EPIGENETICA şi este cea mai revoluţionară parte a biologiei. Ea ne arătă pe viu mecanismul evoluţiei. În general noi vedem evoluţia ca fiind sinonimă cu progresul, cu “mai binele”. Dar în realitate, lucrurile stau altfel – evoluţia înseamnă creare de diversitate în sistemele vii care procesează informaţie. Informaţie nu înseamnă doar poezii, ci şi mâncare, oxigen, bacterii, şi tot ce e în jur. Evoluţia înseamnă adaptarea genelor şi chiar apariţia de noi gene capabile să facă ceva nou, diferit. Deci putem spune că învătarea conduce la evoluţie. Dar cum prin învătare dobândim adicţii, putem concluziona că adicţia favorizează evoluţia iar evoluţia conduce la adicţii tot mai diverse. Şi şobolanii fac adiţie de droguri sau dulciuri, dar oamenii au dobândit adicţii noi – de jocuri video, de internet, de TV sau de slot-machines. Evoluţia ne face să inventăm lucruri cărora le cădem pradă. Acestea ne dictează viaţa şi ne fac să fim convinşi că avem nevoie de ele pentru a fi fericiţi. Istoria naturală şi evoluţia speciilor este un lung război al adicţiilor. La oameni el se manifestă ca un război al CONVINGERILOR.