Imunitatea formează cultura

Încheiam postul trecut spunȃnd că ultimele descoperiri din neuroştiinţă sugerează faptul că organismul gestionează informaţia nouă, care trebuie invăţată, folosind mecanismele cu care gestionează corpii străini care invadează organismul. Adică asimilarea de informaţii noi este similară cu o infecţie, iar informaţia nouă putem spune că “ne virusează”. Pentru cei care imi citesc blogul cu consecvenţă asta nu ar trebui să fie ceva nou. Am mai spus că sistemul imunitar s-a format din gene provenite din sistemul nervos al primilor peşti osoşi. Iar legăturile dintre cele două au rămas foarte puternice, interacţiunile fiind mereu vizibile. În acest post o să fac o nouă punte – aş zice eu – foarte convigătoare privind funcţionarea sistemului nervos intr-un mod similar cu cel imunitar.

Viruşii care ne dau identitate. O să plec de la afirmaţiile unei somităţi in virusologie (pe care l-am mai citat intr-un post anul trecut). Luis P. Villarreal este profesor de biologie moleculară şi biochimie şi director al Center for Virus Research la University of California Irwine. Şi-a făcut postdoctoratul în virologie la Stanford cu laureatul premiului Nobel, Paul Berg. În cartea sa „The origins of group identity” (dar şi în alte publicaţii ale lui) el face o foarte convingătoare demonstraţie privind rolul pe care îl au viruşii în evoluţia speciilor mergând până la evoluţia creierului uman şi manifestările lui în domeniul social şi cultural. Informaţia din exterior este fixată prin mecanisme virale existente în neuroni iar informaţia fixată astfel joacă rolul de modul de adicţie – creând protecţie pentru informaţia similară ei şi imunitate cognitivă faţă de cea diferită. Achiziţia identităţii de grup apare în timpul unor ferestre de dezvoltare limitate, cea mai mare parte din acestea limitându-se la copilărie şi adolescenţă. Creierul uman permite legături sociale extinse folosind limbajul şi cântecele. Limbajul este învăţat şi procesat prin intermediul unor adaptări ale creierului – a se citi mutaţii - apărute cu scopul de a promova învăţarea socială şi cooperarea. Produsul evoluţiei identităţii de grup a fost apariţia culturii. Credinţele şi convingerile reprezintă conţinuturi cognitive învăţate, stabile şi esenţiale pentru participarea la un grup social. Evoluţia a condus la sisteme cerebrale dedicate convingerilor şi memoriei emoţionale ca fiind cele care ne influenţează deciziile. Deşi o vedem ca fiind ceva “spiritual” gândirea bazată pe convingeri are o clară fundaţie biologică. Dar, pentru a furniza identitate de grup, o convingere trebuie să reziste la învăţare ulterioară sau înlocuire de către identităţi competitoare – a se citi “convingerile altora”. Identitatea de grup socială şi culturală leagă indivizii, crează coeziune de grup, dar şi “imunitate” faţă de conţinuturi cognitive diferite (“imunitate cognitivă”).

Imunitatea culturală. Un studiu nou apărut confirmă ipotezele lui Villarreal. Astfel, in februarie a apărut in revista Nature un articol scris de cercetători de la University of Auckland din Noua Zeelandă. Ei au studiat modul in care s-a răspȃndit in Europa o poveste foarte populară – “Fata bună şi fata rea”. Pentru cei care nu o ştiu este o poveste despre două fete care au plecat de acasă, iar pe drum cea bună se poartă frumos cu oamenii şi animalele pe care ii intȃlneşte, şi este recompensată cu aur, iar cea rea fiind trufaşă şi lacomă primeşte in dar o cutie cu şerpi. Cercetătorii au descoperit că povestea are mai mult de 700 de variante, in unele apar doi fraţi sau verişori, in altele apar o fiică şi servitoarea ei, etc. Scenariul rămȃne la fel in timp ce personajele se schimbă pentru a se potrivi cu caracteristicile culturale ale regiunilor in care a ajuns povestea. Deci principiu poveştii pătrunde intr-o cultură nouă, dar detaliile privind personajele nu. Ele sunt inlocuite cu ceva propriu culturii in care pătrunde povestea. Cercetătorii au descoperit că diferenţele culturale dintre popoare au creat bariere in răspȃndirea poveştii. Ei spun că gradienţii de răspȃndire geografică a poveştii sunt similari cu cei care funcţionează in genetică, sugerȃnd că ar exista procese similare care reglează amestecul informaţiei genetice şi a celei culturale, astfel sprijinind teoria conform căreia culturile acţionează precum speciile biologice. Totuşi, deşi similare, mecanismele nu sunt identice. Efectul barierelor etnolingvistice s-a dovedit mult mai puternic in ce priveşte răspȃndirea poveştii decȃt se ştie că acţionează in cazul răspȃndirii genelor. Cu alte cuvinte, deşi populaţiile s-au amestecat genetic, amestecul culturilor nu s-a realizat in acelaşi grad. Culturile tind să se inconjoare cu bariere  care lasă să fie absorbiţi imigranţii, dar nu şi poveştile lor. Sau intr-o exprimare mai plastică: “mă culc cu tine, dar prefer poveştile mele alor tale”.

Un rol fundamental. Am insistat pe această temă in mai multe postări pentru că ea ne arată explicaţia pentru unele fenomene sociale importante. Mai ştiţi cum eraţi “prelucraţi” in adolescenţă de parteneră ce să spuneţi şi ce nu atunci cȃnd ii vizitaţi părinţii prima dată? Sau cum se urăsc rockerii şi rapperii? Sau creştinii cu musulmanii, şi chiar curente creştine diferite precum ortodocşii cu sectele neoprotestante? Aţi tot auzit de “rezistenţa la schimbare” şi cum ea “explică” inerţia din instituţii sau din marile companii? Toate aceste fenomene pe care le numim “sociale” au o explicaţie biologică şi au multe in comun cu gripa sezonieră.