Copilăria – laborator de experimente genetice

Licenţa de părinte. Acum cȃţiva ani se punea in parlamentul englez problema introducerii unei legi prin care cei care doreau să devină pentru prima dată părinţi să aibă obligaţia de a face un curs de parenting in urma căruia să primească un fel de licenţă prin care să li se dea dreptul să aibă copii. Dacă luau examenul. Dacă nu, să nu li se dea. Initiaţiva, incă neadoptată pȃnă in prezent, s-ar justifica – spuneau cei din partidul laburist iniţiatorii proiectului – prin numărul mare de copii abandonaţi, neglijaţi, abuzaţi, precum şi procentului ridicat al delicvenţei juvenile, toate puse pe socoteala proastei educaţii primite, in special de către cei din mediile defavorizate. Această idee dă apă la moară unor evoluţionişti care au observat că omul ar fi dezavantajat spre deosebire de animale cȃnd e vorba de creşterea progeniturilor. Adică, el are nevoie de sfaturi – fie ale celor mai in vȃrstă fie profesioniste (cum ar fi cursurile de parenting sau sfaturile pediatrului şi psihologului de copii) – pentru a-şi creşte corespunzător urmaşii, in timp ce animalele fac totul “din instinct”. Adică au scris in genele lor pachetul respectiv. Lucru in bună măsură adevărat. Dar se poate pune problema şi DE CE există această diferenţă, aş zice eu fundamentală? De ce fundamentală? O sa vedeţi unde ajungem cȃnd căutăm explicaţiile…

Campioni la “copilărie”. Oamenii se nasc absolut neajutoraţi şi au cea mai lungă copilărie dintre toate speciile. Lucru care poate părea dezavantajos. Gȃndiţi-vă că puii unor specii sunt capabili să işi urmeze mama la jumătate de oră după naştere. În schimb omul atinge maturitatea cam pe la 21 de ani (şi nu la 18 cum e ”legal” la noi). Acest lucru este ceva care caracterizează omul modern. Nu la fel stăteau lucrurile şi cu strămoşii omului. Australopitecii ajungeau la maturitate la 12 ani. Un salt semnificativ a apărut la Homo Erectus. Şi e interesant de ce anume e legat acest salt. Homo erectus a fost prima specie umanoidă care a emigrat din Africa, acum 1,8 milioane de ani. Ea a populat Asia in special. Alte specii ulterioare au făcut la fel, populȃnd şi celelalte continente. Practic specia umană este singura care trăieşte pe toată suprafaţa Pămȃntului. Şi aici avem o primă parte din răspuns. Odată cu necesitatea adaptării la teritorii străine şi foarte diferite de Africa originară a crescut şi durata copilăriei.

Copilăria ne schimbă genele. Se ştie că creierul invaţă cel mai uşor in copilărie pȃnă in adolescenţă cȃnd are loc maturizarea sexuală. În această perioadă au loc aşa numitele “ferestre critice de dezvoltare”. Ele reprezintă perioade in care creierul este foarte plastic, uşor de impactat de informaţiile din mediu. Iar aceste informaţii il modelează fizic. Aşa se dezvoltă simţurile, mişcările, limbajul sau rezolvarea de probleme. Cum are loc “modelarea”? Practic mediul ajunge să controleze exprimarea genelor din creier care sunt răspunzătoare de crearea de sinapse. Aceste procese sunt numite “epigenetice”. Cum se leagă aceste procese epigenetice de parenting? Studiile realizate initial pe animale şi ulterior pe oameni au relevat lucruri fascinante. Astfel, separarea de mamă şi creşterea fără părinţi, indiferent dacă există alţi pui prin preajmă, impactează negativ tot felul de chimicale din creier, cum ar fi serotonina, hormonii de stres, dopamina, GABA (responsabil de inhibiţia corticală), factorii de creştere neuronală şi hormonii de creştere. Toate acestea se răsfrȃng asupra felului in care creierul răspunde la mediu, producȃnd inhibiţie şi frică faţă de medii străine sau obiecte şi persoane nefamiliare, agresivitate, dar şi deficite de invăţare de toate tipurile. Iar aceste efecte nu se regăsesc doar in copilărie ci rămȃn şi la vȃrsta adultă cȃnd se adaugă la ele un comportament matern neadecvat, fie abuziv fie neglijent. Şi nu datorită faptului că au invăţat greşit de la mama ci pentru că li s-au stricat mecanismele de ataşament din creier. Această perpetuare a deficitelor pe toată perioada vieţii se datorează faptului că mediul ostil – in cazul nostru o copilărie fără parenting adecvat – reduce la tăcere exprimarea unor gene esenţiale pentru dezvoltarea creierului. Şi inversul este in egală măsură valabil. Dacă un pui se naşte cu predispoziţie către stres genele lui pot fi modificate de un parenting adecvat, furnizat de o mama adoptivă. Ideea este că parenting-ul modifică “patul genetic pe care stau organismele, cu efecte durabile. Mai mult, chiar transmisibile de la o generaţie la alta (http://champagnelab.psych.columbia.edu/docs/neurobiobehav.pdf ).  

 

Cȃnd haosul face bine. În lumea animală parenting-ul se desfăşoară pe doar două dimensiuni: protectiv, in care mama are grijă mereu de pui păstrȃnd contactul cu ei; respectiv abandonativ, in care mama incearcă să scape de pui. Studiile arată că atȃt un parenting neglijent cȃt şi unul hiperprotectiv afectează reacţia la nou a puiului – adică devine timid, foarte precaut. La oameni, parenting-ul este mult mai complex decȃt la şobolani. El depăşeşte cele două dimensiuni, copilul primind o educaţie complexă, in funcţie de cultura părinţilor, religia lor, nivelul de cunoştinţe, situaţia materială care facilitează cumpararea de jocuri, rechizite sau mȃncare sănătoasă. Toate aceste variabile impactează genele copiilor, in bine sau in rău. Şi astfel creşte diversitatea epigenetică. Cu alte cuvinte, dintr-un număr restrȃns de gene poţi obţine efecte foarte variate combinȃnd “reţete genetice” de un anumit fel cu medii specifice sau de nişă. Copilăria poate fi văzută ca un fel de laborator de experimente genetice. Iar diversitatea rezultată  favorizează adaptarea la nou şi complex şi cucerirea planetei.

Deci copilăria lungă şi enorma varietate de moduri in care părinţii găsesc potrivit să işi crească copiii contribuie la fabuloasa adaptabilitate de care e capabilă specia umană. Aşa că obligativitatea unor cursuri de parenting după o programă prestabilită – deşi pare o idee bună – de fapt nu e.