Friday, May 30, 2014

Moartea Neagrӑ şi evoluţia omului


Moartea Neagrӑ a fost cea mai mare epidemie cunoscutӑ ȋn istoria omenirii. Ea a avut loc ȋn Evul Mediu, pe la mijocul anilor 1300, şi a omorȃt ȋntre 70-200 de milioane de europeni, practic un sfert din populaţia continentului. Ȋn Londra de exemplu, a murit jumӑtate din populaţie. La vremea respectivӑ oamenii au considerat-o o pedeapsӑ divinӑ – evident – sau manifestarea Diavolului, iarӑşi ceva previzibil pentru mentalitatea acelei vremi (recent a fost şi un film de acţiune pe tema asta). Un genocid de asemenea proporţii nu poate fi privit decȃt ca o urgie imensӑ, dar un studiu recent aratӑ o cu totul altӑ faţӑ a acelui eveniment.

Moartea neagrӑ. La ora actualӑ Moartea Neagrӑ este numitӑ ciumӑ bubonicӑ. Ea este produsӑ de o bacterie pe care o putem lua de la animale, ȋn special şobolani. Bacteria atacӑ celulele albe din sȃnge şi limfӑ (limfocitele) care au rol imunitar. Boala se manifestӑ prin umflarea ganglionilor, febrӑ, probleme gastrointestinale, dureri, cangrenarea extremitӑţilor şi chiar intrarea ȋn descompunere a pielii la oamenii ȋncӑ ȋn viaţӑ. Nasol. Majoritatea celor infectaţi mor. Ȋnsӑ studii recente realizate pe oasele celor care au supravieţuit epidemiei – deşi au fost infectaţi unii dintre ei - aratӑ o imagine mult mai nuanţatӑ şi chiar indicӑ un rol ȋn evoluţia speciei.

 



Pentru unii mumӑ pentru alţii …ciumӑ. Aşa cum spuneam, cȃteva studii realizate ȋn Statele Unite şi Olanda au descoperit cӑ boala nu ataca orice persoanӑ fӑrӑ discriminare, ci de regulӑ pe cei slabi, deja bolnavi de ceva, bӑtrȃni, sau copii mici. Oarecum se ȋntȃmplӑ şi cu gripa ȋn ziua de azi. Apoi, studiile au descoperit ceva şocant – cei care au supravieţuit infectӑrii precum şi urmaşii lor au trӑit mai mult decȃt era speranţa de viaţӑ medie la vremea respectivӑ - ȋn loc de 40 de ani au trӑit 70-80. Adicӑ dublu. Organismul lor devenise mult mai rezistent, protejat la ciumӑ dar şi la alte boli grave. Iar cȃnd s-a trecut la o analizӑ geneticӑ s-a constatat cӑ ADN-ul supravieţuitorilor şi urmaşilor acestora era modificat. Vreo 20 de gene suferiserӑ mutaţii, majoritatea din sistemul imunitar. De exemplu, una dintre gene este responsabilӑ de receptorii limfocitelor. Cu alte cuvinte, organismul acestor oameni a primit infecţia ca pe o lecţie din care a ȋnvӑţat ceva. El s-a modificat corespunzӑtor avȃnd grijӑ sӑ transmitӑ reţeta şi urmaşilor.

Evoluӑm prin viruşi. Am mai scris ȋn diverse ocazii despre rolul bacteriilor şi viruşilor  ȋn modificarea imunitӑţii, a genelor – chiar a celor din creier – precum şi ȋn evoluţia speciilor. Din cauza asta nu au evoluat toate maimuţele ȋn oameni. Pentru cӑ evoluţia nu a fost cauzatӑ doar de schimbӑrile din mediu la care erau supuse toate speciile care trӑiau ȋn mediul respectiv ci şi de infectarea cu diverşi viruşi, adicӑ portofoliul de viruşi pe care ȋl avea la bord fiecare specie. Am vorbit despre retroviruşi, nişte viruşi mai speciali care au capacitatea de a se salva ȋn ADN-ul speciei infectate şi care ȋşi pierd capacitatea de a ȋmbolnӑvi organismul, diversele lui mecanisme virale fiind folosite de organismul gazdӑ pentru a se inova pe sine. Astfel apar mutaţii care pot favoriza adaptarea la un mediu schimbat prin crearea unui organism superior. Deci ecuaţia nu este schimbare de mediu mutaţie (evoluţie) ci schimbare de mediu retrovirus mutaţie (evoluţie).

Specia conteazӑ nu individul. Oamenii tind sӑ judece viaţa şi lumea din jur prin prisma propriilor interese – personale, ale familiei şi prietenilor apropiaţi. Un defect genetic sau o boalӑ care afecteazӑ aceste persoane apropiate sunt vӑzute ca şi o calamitate de neȋnţeles. O dovadӑ cӑ lumea nu are sens, este una rea, iar Apocalipsa e aproape. Ei ar trebui sӑ ȋnţeleagӑ cӑ lucrurile se desfӑşoarӑ la altӑ scalӑ. Una a populaţiilor, a speciilor, a schimbӑrilor lente transgeneraţionale, iar natura experimenteazӑ permanent spre binele grupurilor mari nu a unui individ şi familliei lui. Specia umanӑ (cu rasele ei) poate fi vӑzutӑ ca un imens organism iar evoluţia se face ȋntotdeauna spre folosul ei şi de multe ori ȋn detrimentul unor indivizi care o compun. Grupurile mici de indivizi sunt doar laboratorul unde se testeazӑ binele viitor al speciei.

Monday, May 19, 2014

Demonul amiezii şi haosul din creier


Pȃnӑ prin secolul XIX depresia era asimilatӑ cu lenea. Oamenii depresivi erau blamaţi ca fiind nişte “leneşi cronici” care refuzӑ sӑ se implice ȋn activitӑţile normale umane. Apoi ȋn secolul XX a fost acceptatӑ ideea de boalӑ psihicӑ dar care era confundatӑ cu tristeţea. Era normal ca oamenii sӑ se ȋntristeze cȃnd li se ȋntȃmpla ceva rӑu, doar cӑ unii nu mai puteau ieşi din tristeţe, iar aceastӑ situaţie era consideratӑ o boalӑ. Iar psihologii considerau cӑ datoria lor era sӑ ȋi ajute sӑ vadӑ din nou lumina de la capӑtul tunelului, sӑ le arate sensul ȋn viaţӑ, ascultȃndu-i, empatizȃnd cu ei şi oferindu-le suport emotional. Datele ştiinţifice din ultimii 20 de ani contrazic ȋnsӑ aceastӑ imagine şi ne aratӑ ceva mult mai grav.

 

Depresia ca boalӑ degenerativӑ. Un studiu recent a descoperit cӑ creierul oamenilor cu depresie seamӑnӑ ca şi conexiuni cu al celor cu Alzheimer sau cu schizofrenie. Astfel, pe de o parte conexiunile dintre sistemul limbic, zonele recompensei/motivaţiei şi lobul parietal sunt mult mai strȃnse decȃt ȋn mod normal, ȋn schimb lobul frontal este mai puţin conectat cu restul creierului. La fel, hipocampul drept (care se ocupӑ de ȋnvӑţarea lucrurilor noi) este mai puţin conectat cu cel stȃng şi zonele din jur. Ȋn plus, conexiunile din creier sunt mai haotice, par mai aleatoare, fӑrӑ logica funcţionalӑ normalӑ. Toate aceste date indicӑ fӑrӑ nici un dubiu cӑ depresia este o boalӑ de conectivitate a creierului, similarӑ cu bolile degenerative, nu este doar o formӑ mai grea de tristeţe care sӑ se vindece povestindu-ţi amintirile unui psiholog.

Aceste anormalitӑţi ale circuitelor creierului sunt responsabile de simptomele atȃt de cunoscute ale depresiei: lipsa de motivaţie şi entuziasm, sentimentul de viaţӑ fӑrӑ sens, problemele de concentrare şi ȋnvӑţare, emoţiile negative exagerate şi incontrolabile care alterneazӑ cu o amortealӑ afectivӑ, problemele de somn sau alimentaţie şi tendinţa de a evita contactele sociale, de a evita conversaţiile şi cam orice activitӑţi ȋmpreunӑ cu ceilalţi. Izolarea reprezintӑ moartea sistemelor creierului de explorare şi adaptare la nou, adicӑ cele care ne fac sӑ fim activi, sӑ ne dorim lucruri şi sӑ fim satisfӑcuţi de ceea ce am realizat.

 



Demonul amiezii. Foarte bine sunt ilustrate aceste trӑiri ȋn cartea Demonul Amiezii a lui Andrew Solomon (recent publicatӑ ȋn Romȃnia de cӑtre Humanitas), care a figurat ȋn 2002 printre finalistele la premiul Pulitzer şi a fost inclusӑ de The Times ȋn lista celor mai bune o sutӑ de cӑrţi ale deceniului.  Autorul prezintӑ experienţa depresivӑ cu un talent remarcabil, dar care pare cu atȃt mai valoroasӑ psihologului sau psihiatrului ce are datoria de a ȋnţelege simptomele pacientului din persectiva acestuia.

Iatӑ ȋntr-un scurt fragment cum este descrisӑ experienţa depresivӑ ȋn aceastӑ carte: “Depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi fӑpturi care iubesc, trebuie sӑ fim fӑpturi care pot cӑdea pradӑ disperӑrii din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperӑri. Cȃnd se instaleazӑ, degradeazӑ eul şi, ȋn cele din urmӑ, eclipseazӑ capacitatea de a da ori de a primi afecţiune. E lӑuntrica noastrӑ singurӑtate manifestӑ. Ea distruge nu numai legӑtura cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi ȋmpӑcat cȃnd eşti cu tine ȋnsuţi. […] Cȃnd sunt ȋn dispoziţie bunӑ, unii se iubesc pe ei ȋnşişi, unii ȋi iubesc pe alţii, unii iubesc munca, iar unii ȋl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza acel vital sens al scopului, care este opusul depresiei. Ȋn depresie, devine de la sine ȋnţeles lipsa de scop a oricӑrei initiative şi a fiecӑrei emoţii, lipsa de sens a vieţii ȋnseşi.”