De ce avem conştiinţă

Cauza fundamentală a tuturor lucrurilor este ideea, şi cum toate ideile există in cadrul conştiinţei, putem spune că gȃndul este cel care determină lumea exterioară” – Platon. Se pare că acest fenomen de “a fi conştient” este esential pentru noi. De la a ne da sens vieţii şi pȃnă la a considera un om responsabil de faptele lui – in jurul nostru sau la tribunal. Cu toţii ne-am uitat la un copil mic cum e pe cale să facă o prostie, chiar una care să ii facă rău, gen să treacă strada fugind după o minge sau să meargă cu spatele spre marginea unei gropi. Şi am spus că săracul nu e conştient de ce i se poate intȃmpla. La fel, cunoaştem oameni care au un obicei din a lua decizii iresponsabile, prin care işi pun in pericol viaţa, sănătatea sau banii (sau pe ale altora) şi spunem că sunt “inconştienţi”. Şi prin media sau internet suntem bombardaţi cu mesaje privind cursuri sau cărţi pentru dezvoltare personală - sau inălţare a conştiinţei - in care suntem invăţaţi cum să ne planificăm viaţa sau să găsim o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Dacă sunt de provenienţă asiatică (budhistă sau hindusă) cu atȃt mai bine. Mulţi consideră conştiinta ca un dat divin, ceea ce rămȃne după noi după moarte, ea ajungȃnd in altă lume şi eventual re-incarnȃndu-se dacă nu s-a dezvoltat destul.

 

 

Conştiinţa este un face-lift al memoriilor. Totuşi, ce inseamnă “a fi conştient”?  Din ce s-a descoperit pȃnă acum, inseamnă suma cunoştinţelor noastre care sunt conectate intre ele la un moment dat. Adică, dacă am cunoştinţe despre un lucru anume, cȃnd il văd undeva il recunosc, stiu dacă imi place sau nu, mă prind dacă contextul in care apare e normal pentru el, ştiu ce aş putea face cu el sau ar putea să imi facă el mie, ce istoric am cu el, cum ar trebui să reacţionez in faţa lui, in functie de situatia in care sunt singur sau impreună cu altii, şi aşa mai departe. De ce se activează toate informaţiile astea? Cercetătorii de la University of California Berkeley au realizat o hartă a locurilor unde sunt stocate informaţiile in creier despre tot felul de categorii: părţi ale corpului, animale, vehicule, texte, peisajem drumuri sau clădiri. După cum vedeţi din imaginea de mai jos, ele sunt răspȃndite imprăştiat pe toată suprafaţa creierului. Ei, de fiecare dată cȃnd ne intalnim cu lucruri sau oameni cunoscuţi, memoriile noastre isi fac up-date. Şi dat fiind imprătierea lor, ele trebuie cumva conectate, pentru că o experienţă de viaţă  e compusă din tot felul de detalii diferite, stocate in locaţii diferite. Iar informaţia nouă cu care ne intȃlnim trebuie să fie confruntată cu tot ce există similar prin creier.  În plus, se pare că acest proces de up-date este critic pentru sănătatea neuronilor noştrii. Dacă el nu are loc ei se degradează mai rapid, adică ne sclerozăm. Atunci cȃnd ne recunoaştem un fost coleg pe stradă, au loc in creier lucruri mult mai complicate decȃt am crede. Mai intȃi că se activează informaţiile pe care le avem despre el, apoi se pornesc niste simulări mentale despre cum va reacţiona el, cum ar trebui să ne purtăm cu el, ce ar trebui să ii spunem si ce nu, etc. Studiile au arătat că oamenii sunt mai puţin impulsivi in decizii, cu cȃt sunt mai capabili să realize aceste simulări ale variantelor de viitor posibile. Deci, in limbaj comun, putem spune că sunt mai “conştienţi” atunci cȃnd iau decizii, sau mai responsabili. Toate aceste reamintiri şi simulări fac parte din ceea ce numim CONŞTIINŢĂ. Dar, de fapt sunt doar un system de refresh al memoriilor noastre. Cu cȃt refreshul implică mai multe memorii, cu atȃt suntem “mai conştienţi” de ce ni se intȃmplă şi de lumea din jurul nostru. De aceea copiii şi oamenii cu Alzheimer sunt “mai puţin conştienţi” - pentru că au mai puţine amintiri la dispoziţie.

Conştiinţa ne creşte prin invăţare. În orice carte de anatomie este descris simţul văzului. El cuprinde un circuit care pleacă de la ochi (din retină mai exact – cuvȃnt uşor de reţinut pentru cei care au iPhone J ) străbate intreg creierul şi ajunge la ceafă, in “lobul occipital” cum se numeşte zona respectivă. Acolo, in centrul văzului, se formează imaginea a ceea ce este in faţa noastră. Nimeni insă nu şi-a pus problema CINE VEDE IMAGINEA care se formează in centrul văzului? Oricine ar răspunde: “EU. Cum cine?” Ca şi cum in capul nostru ar fi un Eu mic, cam ca şi cel care apare in capul alienului din Man in Black, care se uită pe un ecran şi are comenzile organismului in mȃnă. Cam aşa işi reprezintă oamenii conştinţa. Realitatea e complet diferită. Studiile au descoperit că devenim conştienţi de ceva atunci cȃnd un simţ se conectează la o acţiune. Cei care au copil mic ştiu că atunci cȃnd acesta vede un obiect, imediat intinde mȃna spre el. Este cel mai simplu exemplu de conştiinţă. Neuronii sunt aranjaţi in creier pe şase straturi, ca şase pături (vezi figura de mai jos). Cei de la suprafaţa creierului, unde se văd circumvoluţiile, formează straturile I şi II şi se ocupă cu a strȃnge informaţii de la simţuri. Cei din adȃncul creierului formează stratul VI şi se ocupă cu a trimite comenzile de la creier către organism. Cei mai importanţi in discuţia noastră sunt insă cei de la mijloc – straturile III, IV şi V – pentru că aici are loc ce numim “conştiinţă”. Ei conectează simţurile cu acţiunile şi sunt capabili de a invăţa reguli complexe, categorii şi rezolvări de probleme. Experienţele noastre de viaţă in care am invaţat cum să reacţionăm sunt stocate aici. Aceste straturi se expandează odată cu vȃrsta. Practic intre 3 şi 9 ani are loc o dezvoltare rapidă a creierului ajungȃnd spre adolescentă la nivelul adultului. Apoi, pe măsură ce invăţăm lucruri noi, ele se stochează in această reţea făcȃnd-o tot mai stufoasă. La fel, dacă la bătrȃneţe avjungem să avem demenţă, creierul se distruge, memoriile de pierd şi astfel şi conştiinţa se reduce. Deci “conştiinţa” noastră chiar creşte, dar nu dacă ne relaxăm după tehnici tibetane ci dacă invăţăm cum să reacţionăm in situaţii noi, şi mai ales dacă invăţăm mai multe variante de rezolvare a aceleiaşi probleme.

Ne “punem la curent”cu ce se intȃmplă. Spuneam “conştiinţa inseamnă suma cunoştinţelor noastre conectate intre ele la un moment dat”. Cum adică “conectate”? Electric. Creierul foloseşte două tipuri de sinapse – chimice şi electrice (vezi figura de mai jos). Cele chimice sunt cele mai cunoscute, presupun eliberarea de neurotransmiţători precum adrenalina, dopamina, acetilcolina sau serotonina. Cele electrice nu se bazează pe transmiţători, ele conectează direct membranele a mai mulţi neuroni (prin mecanisme numite gap junction) şi ii face să pulseze la unison pe unde foarte inalte, pină la 80-120 Hz, numite unde gamma (a nu se confunda cu razele gamma din cosmos). Practic creierul se manifestă ca un singur neuron gigant, informaţii indepărtate cuplȃndu-se cu viteză foarte mare in imagini complexe. Conştiinţa este deci un fenomen electric.

Evoluţia conştiinţei. Cu cȃt avem mai multe experienţe de viaţă şi creierul nostru poate să activeze la un moment dat mai multe detalii, avem o conştiinţă mai bogată. Pentru că avem limbaj, scriem, citim şi cunoaştem cȃteva limbi putem spune că avem o conştiinţă clar diferită de a animalelor. Dar şi animalele au o conştiinţă, in funcţie de mecanismele pe care le au de a percepe şi invăţa lumea din jur. Unele au simţuri pe care noi nu le avem – văd cȃmpul magnetic al Pămȃntului, amprenta termică a animalelor sau undele create prin apă de peşti. Ele au alt gen de conştiinţă decȃt oamenii. Nu este superioară sau inferioară, ci diferită. Evoluţia este un mecanism de creare de diversitate. Nu crează lucruri bune sau rele, superioare sau inferioare, ci diferite. Evoluţia se manifestă in fiecare dintre noi. În creier apar la naştere tipuri noi de neuroni, specifici fiecărei persoane. Ei ne pot ajuta să vedem lumea in felul nostru propriu, deci să aibă fiecare o “conştiinţă” proprie şi personală. Aşa că direcţia nu este spre o conştiinţă universal ci spre o diversitate de conştiinţe individuale, fiecare fiind o reflectare originală a lumii din jur.

Doctore, dă-mi ceva să facă sens!

Creierul se hrăneşte cu senzaţii. Cercetătorii din domeniul paranormalului uzează frecvent de cea ce se numeşte “deprivare senzorială” – adică omul este pus intr-o cadă cu apă, i se acoperă ochii şi i se pun nişte căşti pe urechi. Este lăsat acolo cȃteva ore. De ce fac ei asta? Pentru că ajuns in această stare, omul incepe să vadă şi să audă halucinaţii şi să-i vină in minte diverse chestii bizare, ca şi cȃnd ar fi luat droguri psihedelice. Oarecum cam acelaşi lucru se intȃmplă cȃnd oamenii sunt izolaţi mai mult timp fără să vadă pe nimeni. În manualele CIA se descriu simptomele acestei izolări: halucinaţii, delir, oamenii simt o imensă dragoste faţă de obiecte, le văd ca fiind insufleţite şi devin foarte superstiţioşi. Aţi văzut filmul Naufragiatul cu Tom Hanks?  

Avem nevoie de iluzii. Nici măcar nu trebuie să iei parte la experimentele CIA ca să păţeşti aşa ceva. Studiile realizate la University of Chicago au arătat că oamenii normali care se simt singuri tind in mai mare măsură să creadă in fantome, miracole, blesteme sau in general in fenomene si personaje paranormale. Un studiu efectuat la University of Texas at Austin a descoperit un lucru interesant. Dacă oameniilor li se induce o stare de confuzie, de incertitudine, ei tind să vadă patternuri, lucruri cu sens, in imagini fără sens (vezi figura), chiar si in imagini de tipul purecilor care apar la TV cȃnd nu e semnal. Ei tind să fie mai paranoici, mai superstiţioşi, să vadă conspiraţii şi să exagereze probabilitatea unor dezastre. De asemenea, s-a descoperit că aceste simptome pot apare in mod natural la mase de oameni pe fond de criză economică, socială sau război. Deci in vremuri tulburi. Iar pe acest fond apar şi “salvatorii neamului”. Cei care promit soluţii şi certitudini. Aşa a făcut Hitler carieră şi cam aşa se procedează in campaniile electorale. Există şi meserii care favorizează apariţia acestor “patternuri iluzorii”cum sunt numite aceste simptome. Astfel, in baseball, sunt mai “afectaţi” cei care prind mingea decȃt cei care o aruncă. La fel, in niste insule din Pacific cu vreme foarte capricioasă, pescarii care ies in larg sunt mai predispuşi la ele decȃt cei care pescuiesc lȃngă ţărm.

 

Isus din scoarţa de copac. De ce se intȃmplă asta? Creierul este o maşină biologică programată să caute şi să inveţe patternuri. Ce inseamnă “pattern”? Orice organizare de informatie. Lucruri care apar impreună sau imediat unul după celălalt, probabilităţi, reguli, tradiţii sau feţe. Copilul nou născut la 20 de minute după naştere este atras de un singur lucru din jur – feţe de oameni. Indiferent dacă sunt reale sau desenate stilizat pe un carton. Gȃndiţi-vă la toate pozele cu peisaje sau trunchiuri de copaci in care “vedem” feţe, siluete umane sau personaje celebre gen Isus. Gȃndiţi-vă la Sfinxul din Bucegi. Genele din neuroni ii programează pe aceştia să grupeze informaţia după nişte reguli inăscute. Apoi, odată ce am invăţat deja diverse, informaţia din memorie grupează in categorii cu sens ceea ce intalnim. De aceea reţinem mai usor lucrurile din domeniul nostru de activitate sau care ţin de hobby-urile noastre. Şi de aceea nu o să găsim niciodată secretele Universului in cărţile lui Dan Brown care nu fac decȃt să jongleze cu un amestec de mituri şi superstiţii celebre. Adică ne livrează cu linguriţa patternuri care se lipesc de ceea ce deja credem ca şi cum am petici nişte pantaloni rupţi.

De ce ne uităm la talk-show-uri. Şi totul depinde de acest proces de depistare de patternuri. De la senzaţia de control asupra mediului din jur şi pȃnă la starea de sănătate. Aminţiţi-vă de Moromete şi ţăranii lui care dezbăteau problemele lumii in ogradă. Toţi suntem un fel de Moromete. Căutăm patternuri in acţiunile celor din jur, in economie, fotbal sau politică. Dacă nu reuşim să găsim patternuri in jurul nostru simţim anxietate, ne pierdem motivaţia, ajungem depresivi şi ne imbolnăvim de tot felul de boli, pentru că ne scade imunitatea şi apar procese inflamatorii in organism. De aceea nu ne place cand suntem la inceput intr-o activitate si gresim mereu, cand suntem izolaţi de prieteni si rude, cand e criza sau război. Iar pe acest fond de lipsă de pattern, creierul forţează nota pentru a se apăra.

Terapie prin patternuri. Toată lumea a auzit de călugării sihaştrii care se izolează in pesteri sau chili in vȃrful muntelui pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Şi chiar il aud sau il văd. Pe el sau pe alte personaje gen Satana, duhurile strămoşilor sau Fecioara Maria. Pur şi simplu pentru că aşa reacţionează creierul la izolare şi deprivare senzorială. Activează compensator patternuri din cele stocate in memorie. De la amintiri autobiografice şi pȃnă la halucinaţii şi delir. De aceea există inţelepţi şi guru doar in mănăstiri izolate şi sihăstrii, nu şi in mall-uri sau in trafic. Dar tot din acelaşi motiv invăţăturile lor nu se pot aplica la oamenii care trăiesc intre target-uri, deadline-uri şi hypermarket. Oarecum fenomenul ăsta are loc şi cȃnd se face psihoterapie. Oamenii cu depresie sau anxietate, sau cei cu senzaţia de gol existential au o problemă cu găsirea şi invăţarea de patternuri. Iar creierul lor suferă din acest motiv. Terapeutul incearcă să-i ajute să le găsească din nou. Lucrează cu ei in a le da un sens, a le explica simptomele si a-i invaţa patternuri de actiune. De genul, “cand te mai simti aşa, trebuie să faci sau să gȃndeşti următoarele”. Sau “asta se intȃmplă din cauză că…..”.  

Mereu am făcut glume pe seama terapeuţilor. Le spuneam că neuroştiinţele incă nu au găsit toate cauzele depresiei după zeci de ani de studii cu tot arsenalul lor tehnologic iar un terapeut iti spune de ce esti depresiv după jumate de oră de discuţie cu tine. Chestia este că el nu trebuie să ştie care sunt cauzele reale ale depresiei tale. El invata niste scheme explicative care trebuie să ţi se pară cȃt mai plauzibile şi să vorbească pe limba ta. Ce spune trebuie să facă sens pentru tine, conform experienţei tale de viaţă. În felul acesta se reporneşte motorul de găsit patternuri.