Mind over matter

Ultimul meu post chiar l-am scris cu plăcere şi cred că este unul dintre cele mai reuşite. Cu toate astea, se pare că pregătirea mea academică mă face să văd lucrurile destul de diferit de cum le văd restul oamenilor. Eu sunt atras de mecanismele din spatele unui fenomen şi de istoria lui, în timp ce majoritatea oamenilor devin interesaţi doar dacă văd în el “what’s in it for me?”, vorba unei prietene. Dacă nu legi lucrurile pe care le prezinţi de viaţa oamenilor şi de utilitatea lor, aceştia trec pe lângă informaţia respectivă cum trece intercity-ul printr-o haltă. Aşa că acum revin cu această latură a utilităţii, dat fiind impactul relativ modest avut de un post care, după părerea mea, a fost unul care prezenta lucruri cu implicaţii foarte importante pentru viaţa noastră.

Aspirină pentru stres. Dacă nu aţi citit postul cu pricina, era vorba despre legătura dintre sistemul imunitar şi cel nervos. Primul se pare că a evoluat din gene provenite din sistemul nervos, şi dat fiind această origine, a păstrat moduri de acţiune similare şi legături strânse cu fratele lui “mai mare”. Care sunt, mai concret aceste legături? Nici nu ştiu cu ce să încep. Ştiaţi că dacă jucaţi Brigde circa o oră jumate vă creşte numărul de limfocite din sânge (limfocitele sunt celule din sistemul imunitar care se luptă cu microbii şi viruşii). Şi ca să vedeţi că toate mamiferele stau la fel la capitolul ăsta, efectul de la oameni fiind doar o evoluţie a ce exista deja la animale, studiile pe şobolani au găsit că expunerea lor la un aşa-zis “mediu îmbogăţit” (adică o cuşcă cu jucării de tot felul şi roată în care să alerge, în care stau mai mulţi la un loc şi pot interacţiona unul cu altul) are efecte antioxidante şi anti-inflamatorii. E de notat că aceşti şobolani erau modificaţi genetic pentru a avea simptome de Alzheimer, deci cu atât mai important este efectul benefic pe care l-a avut mediul asupra lor! În general, activităţile care mobilizează lobul frontal şi hipocampul se pare că stimulează sistemul imunitar. Iar relaţia este reciprocă. Am mai spus că în hipocamp apar noi neuroni cât timp trăim. Ei bine, apariţia lor este influenţată de molecule din sistemul imunitar. Dacă avem probleme cu acesta, avem probleme şi cu regenerarea creierului. De altfel, se ştie că unele boli nervoase precum depresia, anxietatea, schizofrenia sau bolile degenerative sunt asociate cu un nivel mai mare de inflamaţie, atât în creier cât şi în organism. Zona din creier care este afectată în bună măsură de bolile afective  (numită cortexul cingulat subgenual, pentru cei curioşi) se activează şi când avem o inflamaţie în organism. Stresul în general, produce inflamaţie, de aceea, un tratament împotriva stresului şi depresiei este administrarea de anti-inflamatoare, gen aspirină.

Împreună împotriva bolilor. Relaţiile sociale sunt foarte legate de imunitate. Oamenii care au puţini prieteni sau se simt singuri, au un nivel mai ridicat de molecule ale sistemului imunitar, la fel ca atunci când au o inflamaţie sau infecţie. Ei sunt şi mai expuşi la asemenea probleme medicale datorită unui sistem imunitar mai obosit. Dacă pierdem pe cineva drag, se activează zona durerii fizice din creier şi apar reacţii inflamatorii în organism. La fel se întâmplă când primim o evaluare negativă din partea cuiva. S-a descoperit că zonele din creier care răspund la pierderea unei relaţii sociale importante sunt cam aceleaşi care răspund la durere şi activează sistemul imunitar ca răspuns la ameninţări fizice. Apoi, felul în care empatizează cu problema noastră doctorul care ne tratează, cât de sincer, preocupat şi suportiv îl simţim, scurtează durata bolii pe care o avem şi mobilizează mecanismele imunitare care se luptă cu boala. Dacă suntem martori la scene crude, în care oameni mutilaţi ne prezintă problemele lor, şi inainte de a ne culca ni se dă în nas cu un spray ce conţine molecule din sistemul imunitar care răspund la inflamaţii, ni se fixează mai puternic amintirea legată de scenele văzute. Acestea se fixează în timpul somnului în aceeaşi perioadă când are loc şi răspunsul imunitar la infecţii. Se ştie că somnul ne vindecă, de aceea suntem mai somnolenţi când suntem bolnavi. Chestia e că sistemul imunitar tratează scenele traumatizante ca şi pe o boală şi favorizează formarea de memorii aversive faţă de acea informaţie pentru a ne proteja pe viitor de acele situaţii.

Planificarea imunităţii. Chiar şi modul în care reuşim să ne gestionăm timpul şi activitatea impactează imunitatea. Dacă în mod constant suntem prea încărcaţi cu sarcini, trebuie să luăm prea multe decizii, nu vedem finalitatea a ce facem şi simţim că nu ne ajunge timpul, ne scade imunitatea, iar în organism apar moleculele pro-inflamatorii de care vorbeam.

Dacă vreţi un secret cum să vă menţineţi imunitatea cât mai bună fără să luaţi nici un fel de medicamente – înconjuraţi-vă de oameni cu care puteţi povesti ce vă interesează şi pe care ştiţi că vă puteti baza oricând, implicaţi-vă în activităţi care au o semnificaţie deosebită pentru voi, în care credeţi foarte mult şi încercaţi să aveti cât mai des anticipări positive. Adică să vă gândiţi la lucruri plăcute care urmează să vi se întâmple: succese, întâlniri, excursii, cadouri, etc. Ţoate acestea vă întăresc şi creierul şi imunitatea.

Aliens - Episode 1

Toamna suntem bombardaţi de reclame la tot felul de suplimenţi alimentari care ne cresc imunitatea. De la alge şi fructe până la propolis ni se recomandă atâtea reţete că te şi miri cum de e posibil să stăm prost cu imunitatea din moment ce aproape tot ce e în jur ne face bine. Puţini însă ştiu ce este IMUNITATEA sau sistemul imunitar.

Memoria imunitară. Nu avem de fapt un sistem imunitar ci două: unul înnăscut şi unul dobândit (sau “adaptativ”). Primul se formează când fătul e în burta mamei, iar diverse molecule (numite imunoglobuline) trec prin placentă din sângele mamei în organismul fătului. Cu acest nivel imunitar ne naştem. Doar că el este insuficient. Este nevoie de unul mai “deştept” care să şi înveţe care sunt pericolele din jur şi să se adapteze la ele. Acest sistem dobândit începe să se formeze imediat după naştere ca urmare a contactului cu pielea mamei şi cu laptele matern. Astfel intră în organism milioane de bacterii care ajung să populeze gura, nasul, gâtul, stomacul şi intestinele. Aceste bacterii sunt cele care conduc la formarea sistemului imunitar adaptativ, care se definitivează cu ajutorul vaccinurilor şi al bolilor copilăriei. Astfel, el învaţă care sunt provocările din mediul în care trăim şi dezvoltă reţete de apărare pe care le “memorează” producând anticorpi de fiecare dată când este cazul.

Duce măgaru’ nu ştie ce duce…Noi avem o imagine greşită privind organismul uman, imagine întărită şi de reclamele la diverşi detergenţi şi săpunuri care “elimină 99% dintre bacterii” şi ne lasă curaţi. Adevărul este că noi suntem un fel de autobuz care transportă şi hrăneşte o groază de organisme. Avem pe noi şi mai ales înăuntru nostru de 10 ori mai multe celule străine decât celule proprii – majoritatea bacterii. În intestinul nostru trăiesc 500 de specii de bacterii. Şi asta este esenţial pentru noi. Fără ele nu ne-am putea hrăni şi nu ne-am putea apăra de viruşi şi microbi. Practic suntem condamnaţi la o simbioză cu aceste organisme şi chiar trebuie să avem grijă de ele dacă vrem să fim sănătoşi. Poate suna şocant, dar aceste bacterii nu ne controlează doar digestia ci inclusiv creierul. Ele controlează circa 40 de gene din creier! Gene care dictează felul în care ne mişcăm, răspundem la stres sau simţim anxietatea. Dacă avem grijă de ele şi ele au grijă de felul cum ne merge creierul. Puţini ştiu că consumul de Lactobacillus rhamnosus (pe care o găsim în lactate) influenţează procesul de inhibiţie (adică inversul excitaţiei) în creier, combătând depresia şi anxietatea.

Născut în zodia peştilor. Cum de am ajuns să fim controlaţi de bacterii? Simplu – de la mâncare. Studiile au demonstrat că ceea ce mâncăm ajunge să ne controleze genele. Mâncarea se descompune în stomac şi intestine unde eliberează fragmente de ARN (numite microARN). Acestea au puterea de a controla gene, în special oprindu-le funcţionarea. De aici şi efectul anti-cancerigen al unor alimente. microARN-ul eliberat de ele opreşte genele care au luat—o razna în unele celule unde acestea produc creştere necontrolată – adică tumori. Aşa cum am spus, mâncarea  e răspunzătoare de apariţia aşa-numitului sistem imunitar dobândit. Povestea este foarte veche, începe acum 450 milioane de ani, pe vremea primilor peşti cu fălci osoase. Felul de hrănire al acestora s-a schimbat datorită “dotărilor” noi, dar au apărut probleme cu digestia noii hrane. Soluţia au fost bacteriile. Ele puteau ajuta la digestie dar era riscant să le ţină în ei pentru că provocau infecţii. Şi nu peştii au găsit soluţia, ci bacteriile. De fapt nu ele propriu-zis, ci viruşii care le colonizează. Bacteriile sunt toate purtătoare de viruşi. Aşa ajungem şi noi să facem viroze, nu luând virusul direct ci înghiţind bacteriile care îl poartă. Asta pentru că viruşii nu pot trăi de capul lor, ci doar în alte organisme. Sunt fiinţe simbiote. Şi pentru că depind de alţii în permanenţă, au inventat metode de simbioză. În cazul peştilor de care vorbeam, ei au găsit o soluţie foarte costisitoare, au investit masiv, dar rezultatul a fost unul semnificativ. Ce au făcut? Au dublat pur şi simplu numărul genelor acelor peşti, generând copii ale genelor existente (Da, viruşii au această putere. Am vorbit într-un post anterior că jumătate din genele umane au fost create de viruşi). Doar că aceste copii nu erau identice. Unele gene noi aveau funcţii mai specializate ale genelor vechi iar altele aveau funcţii complet noi. Genele din sistemul nervos al acelor peşti primitivi au fost folosite pentru a crea sistemul imunitar dobândit (sau adaptativ). Iar funcţia acestuia era de a gestiona simbioza cu bacteriile din stomac şi intestin. Ele erau izolate doar în sistemul digestiv, primeau hrană şi generau energie cu care trăiau viruşii, dar şi peştii. Dacă evadau din sistemul digestiv erau atacate de sistemul imunitar. Deci Matrix-ul nu este o idee SF umană….

Creierul din burtă. Şi cum aceste gene iniţial aveau funcţii în creier, aceste funcţii se regăsesc şi în sistemul digestiv. Puţini ştiu că noi avem şi un sistem nervos al intestinului. Se numeşte sistem nervos enteric. Sistemul nervos enteric furnizează informaţii organismului privind mişcări ale tubului digestiv (contracţii, dilatări) şi schimbări chimice. De asemenea, el controlează circulaţia sangvină în intestin şi secreţia de fluide. El conţine 100 milioane de neuroni (cam câţi sunt într-un creier de şobolan), mai mulţi decât avem în şira spinării. Aceştia sunt de cel puţin 14 tipuri şi folosesc toţi neurotransmiţătorii pe care îi foloseste şi creierul. În plus pe lângă digestie, neuronii enterici folosesc neurotransmitători precum catecolaminele şi acetilcolina pentru a regla răspunsul imunitar faţă de bacteriile din intestine. 95 % din neurotransmiţătorul serotonină este găzduită în intestine unde porneşte secreţia enzimelor digestive şi mişcările peristaltice. Iar în creier ea reglează emoţiile. De fiecare dată când ne simţim deprimaţi sau irascibili, nivelul de serotonină este scăzut. Iar ea se sintetizează dintr-un aminoacid numit triptofan, pe care îl luăm din alimente. Deci sistemul nervos enteric are rol de control asupra a ce intră în organism prin aparatul digestiv şi funcţionează mână în mână cu sistemul imunitar adaptativ, fraţi fiind produşi din gene provenite din sistemul nervos central.

 Nervul fluturaşilor. Deşi este un creier exilat, sistemul nervos enteric este totuşi legat de fratele mai mare – creierul din cap – printr-un nerv numit nervul vag. Nervul vag este parte din aşa-numitul sistem nervos vegetativ (da, avem şi aşa ceva, un fel de frate vitreg al sistemului nervos central, care gestionează organe precum inima, plămânii şi vasele de sânge). 90% din fibrele nervului vag poartă informaţii de la intestine la creier. Senzaţiile de “fluturaşi în stomac” pe care le simţim când suntem emoţionati sunt cauzate de hormonii de stres eliberaţi de sistemul nervos vegetativ în situaţia de “fugă sau luptă”. Stresul suprastimulează şi nervul vag din esofag cauzând senzaţia de “strângere de gât” sau durere în capul pieptului. Cam tot ce înseamnă emoţie are legătură cu aceste sisteme, majoritatea oamenilor care suferă de anxietate sau depresie având alterată funcţia gastro—intestinală iar stresul cronic din copilărie se ştie că produce tulburări intestinale la om când acesta ajunge la maturitate.

Filosofii au delimitat întotdeauna mintea de corp iar psihologii au încercat întotdeauna să se separe de medici. Realitatea însă de multe ori contrazice gândirea umană, de regulă superficială, subiectivă şi limitată. Nu vom ajunge să aflăm cine suntem cu adevărat făcând meditaţii izolaţi într-o peşteră ci studiind maşinăria complicată din interiorul nostru.

Viruşii şi spiritul de turmă

Viruşii sociali. Oamenii se definesc prin grupul lor de apartenenţă: sunt creştini, români, stelişti, bugetari sau pensionari. În funcţie de asta au teme de conversaţie, îşi fac prieteni sau se căsătoresc. Sentimentul de apartenenţă la un grup, numit fie identitate socială, fie identitate colectivă, sau de grup, este studiat de psihologia socială şi de sociologie. Iar unele manifestări culturale ale acestui fenomen sunt considerate obiectul de studiu al antropologiei culturale. Oricum am lua-o, toate trimiterile sunt către o abordare din partea ştiinţelor sociale sau umaniste. Şi dacă abordarea cea mai apropiată de acest fenomen ar veni din partea imunologiei şi virologiei? Cel puţin aşa spune cartea lui Luis Villarreal “Origin of group identity; Viruses, Addiction and Cooperation”.  Luis P. Villarreal este profesor de biologie moleculară şi biochimie şi director al Center for Virus Research la University of California Irwine. Şi-a făcut postdoctoratul în virologie la Stanford cu laureatul premiului Nobel, Paul Berg. În cartea cu pricina (dar şi în alte publicaţii ale lui) el face o foarte convingătoare demonstraţie privind rolul pe care îl au viruşii în evoluţia speciilor mergând până la evoluţia creierului uman şi manifestările lui în domeniul social şi cultural. Iată ce zice el.

Viruşii crează adicţii şi conflicte. Prima dată conceptul de “modul de adicţie” a fost folosit în anii ’80 pentru a explica adicţia de droguri, iar apoi în anii ’90 a fost adaptat pentru a explica stabilitatea paraziţilor bacteriilor – nu ştiu dacă ştiaţi, dar şi bacteriile pot lua viruşi. Adicţia în acest caz e pe viaţă şi pe moarte. Un modul de adicţie favorizează stabilitatea parazitului prin omorârea gazdelor care pierd acel parazit şi apărarea gazdei care îl menţine. Modulele de adicţie sunt formate de către viruşi. Starea de “adicţie virală” este starea în care viruşii sau elemente derivate din ei trăiesc într-o gazdă furnizând protecţie faţă de viruşi înrudiţi cu ei. Este foarte interesant că adicţia este un proces care favorizează simbioza, inclusiv simbioza socială şi cooperarea. Noi considerăm altruismul şi sacrificiul personal elemente definitorii umane, dar modulele de adicţie pot induce comportamente altruiste (cum ar fi moartea celulară programată) chiar şi la bacterii. Modulele de adicţie crează atât identitate de grup cât şi imunitate de grup, ducând la comportamente ostile fată de alţi paraziţi competitori. Potenţialul distructiv al unui modul de adicţie este cel mai eficient împotriva speciilor care sunt înrudite genetic.

Viruşii stau la baza comunicării şi asocierii. Identitatea de grup reprezintă o caracteristică a tuturor formelor de viaţă, iar identitatea sexuală şi comportamentul social reprezintă şi ele elemente ale identităţii de grup. Identitatea de grup poate fi impusă extern prin paraziţi genetici care ajung să influenţeze modul de exprimare a genelor din creierul organismelor unde intră şi astfel dictează comportamentul de grup. Viruşii au stat la baza creării tuturor sistemelor de recunoaştere a membrilor unei specii, majoritatea prin intermediul chimicalelor pe care le secretă indivizii, chimicale numite feromoni. La moluşte şi insecte feromonii stau la baza recunoaşterii şi comunicării. Odată cu evoluţia genelor dictată de către viruşi, s-au dezvoltat sisteme de recunoaştere şi comunicare pe bază de văz sau auz şi astfel au apărut limbajele, incluziv limbajul trupului şi al culorilor.  Grupurile rezultate pot deveni foarte ostile faţă de competitori cu identităţi parazite diferite. Din această perspectivă, achiziţia unei noi identităţi genetice de-a lungul evolutiei (prin colonizare) s-a realizat de multe ori prin înlocuirea sistemelor de identitate anterioare. Există o puternică tendinţă de creştere a complexitaţii genetice asociată cu o tot mai accentuată înlocuire a paraziţilor genetici pe măsură ce gazda evoluează, adică e colonizată de alţi viruşi. Totuşi, unele gazde sunt colonizate de paraziţi genetici foarte eficienţi ce impun sisteme de imunitate capabile să evite majoritatea competitorilor ulteriori. Viruşii ajunşi într-o gazdă “preiau controlul” asupra genelor. Chiar produc noi gene – jumătate din genele umane sunt produse de viruşii antici care colonizează specia umană numiţi Human Endogenous Retroviruses (HERVs). Probabil nu ştiaţi că placenta, hemoglobina şi celulele gliale din creier sunt produsul acestor viruşi.

Creierul social virusat. Acţiunea acestor viruşi endogeni precum şi diverse colonizări ulterioare cu alţi viruşi a condus în cele din urmă la comportamentul social uman, aşa cum îl cunoaştem azi, oamenii nemaidobândind module de adicţie pe cale genetică ci depinzând de module cognitive de învăţare prin care se formează identitatea de grup. Asta pentru că învăţarea se bazează tot pe mecanisme virale, sau relicve ale unor asemenea mecanisme. Informaţia din exterior este fixată prin mecanisme virale existente în neuroni iar informaţia fixată astfel joacă rolul de modul de adicţie – creând protecţie pentru informaţia similară ei şi imunitate cognitivă faţă de cea diferită. Achiziţia identităţii de grup apare în timpul unor ferestre de dezvoltare limitate, cea mai mare parte din acestea limitându-se la copilărie şi adolescenţă. Creierul uman permite legături sociale extinse folosind limbajul şi cântecele. Limbajul este învăţat şi procesat prin intermediul unor adaptări ale creierului – ase citi mutaţii - apărute cu scopul de a promova învăţarea socială şi cooperarea, adică simbioza de care vorbeam. Produsul evoluţiei identităţii de grup a fost apariţia culturii. Credinţele şi convingerile reprezintă conţinuturi cognitive învăţate, stabile şi esenţiale pentru participarea la un grup social. Evoluţia a condus la sisteme cerebrale dedicate convingerilor şi memoriei emoţionale, de care am vorbit într-un post anterior, ca fiind cele care ne influenţează deciziile. Deşi o vedem ca fiind ceva “spiritual” gândirea bazată pe convingeri are o clară fundaţie biologică, Dar, pentru a furniza identitate de grup, o convingere trebuie să reziste la învăţare ulterioară sau înlocuire de către identităţi competitoare – a se citi “convingerile altora”. Identitatea de grup socială şi culturală leagă indivizii, crează coeziune de grup, dar şi “imunitate” faţă de conţinuturi cognitive diferite (“imunitate cognitivă”). Am vorbit într-un post despre rolul hormonului oxitocină în ataşament şi empatie dar şi în tendinţa de a vedea propriul grup ca fiind superior altora. Mintea socială este produsul modulelor de adicţie, ea duce la coeziune faţă de membrii în funcţie de sex, rasă, naţionalitate, limbă, religie, şi declanşează emoţii sociale precum râsul, furia, frica, panica, vina, ruşinea, jena, mândria, gloria, faima, dar are şi capacitatea de a declanşa agresiune faţă de non-membrii. Data viitoare când mai vedeţi la ştiri grupuri de oameni care îşi dau în cap pe bază de “diferenţe de credinţe” sau suporteri urându-se de moarte nu le mai vedeţi ca “fenomene sociale” ci mai bine gândiţi-vă la gripă.