Se poate da ceasul inapoi in creier?

Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani. Încă din anii ’70 studiile realizate in SUA de National Institute of Health au arătat că oamenii tind să fie mai deschişi la experienţe noi doar pȃnă in adolescenţă şi primii ani după. Pe măsură ce se apropie de 30 de ani fascinaţia către nou scade iar rezistenţa la schimbare creşte. Acest pattern nu tine de o cultură anume ci se pare că este universal. Dar, deşi după 30 de ani majoritatea nu mai sunt capabili sau doritori de schimbări fundamentale in viaţă, ei continuă să afirme că au o pasiune pentru noutate: votează politicieni care promit schimbarea, citesc cărţi care le promit transformarea personală şi se declară in chestionare deschişi la nou. Şi studii ulterioare realizate pe un număr mare de subiecţi (130.000 intr-un studiu din 2003) au confirmat că deschiderea spre nou işi incepe declinul cu cȃt ne apropiem de 30 de ani, iar după această vȃrstă in ritm mai accelerat. Nu doar această trăsătură a personalităţii este afectată de trecerea adolescenţei ci şi unele abilităţi mentale. Cercetările din anii ’90 au arătat că coeficientul de inteligenţă generală (IQ) scade odată cu intrarea in vȃrsta adultă, la fel si performanţa in sarcini de invăţare sau de rezolvare de probleme. Astfel, dacă faci un test de inteligenţă la 16 ani şi il refaci la 35 poţi observa cu surprindere că ai vreo 2 puncte mai puţin.

 

Perioadele care ne formează. Probabil şi mai alarmant arată lucrurile dacă ne uităm ce se intȃmplă in creier. Astfel, studiile anatomice au descoperit că substanţa cenuşie incepe să se reducă in creier odată cu adolescenţa tȃrzie, in special in lobii frontal şi parietal care contribuie la adaptarea la nou şi rezolvarea de probleme noi. Mai exact, aici maximul de substanţă cenuşie este pe la 14-16 ani (suunt diferenţe intre fete şi băieţi) iar apoi incepe declinul, care devine tot mai evident după 22 de ani. În general, cam in perioada aceasta are lor maturizarea lobilor din creier, ultimul care ajunge matur fiind lobul temporal care susţine dezvoltarea limbajului şi a memoriei vizuale, el atingȃnd maturitatea la 30 de ani. Dat fiind aceste descoperiri, cercetătorii leagă deschiderea faţă de nou, explorarea şi adaptarea la nou de aşa-numita plasticitate a creierului, adică abilitatea neuronilor de a suferi modificări ca urmare a experienţelor. Ajunşi aici trebuie să menţionăm doi factori care reglează plasticitatea: perioadele critice şi perioadele sensibile. O perioadă critică este cea in care stimulii din mediu sunt absolut necesari pentru dezvoltarea normală a unui circuit anume din creier. De exemplu dacă un ochi nu primeşte lumină pȃnă la o anumită vȃrstă creierul decuplează partea care este asignată ochiului respectiv şi ea nu va mai funcţiona niciodată. La fel se intȃmplă şi cu limbajul. Dacă pȃnă la vȃrsta de 11-12 ani nu este invăţat, după această vȃrstă se mai pot invăţa cuvinte dar nu şi gramatica. O perioadă sensibilă este mai puţin stringentă decȃt una critică şi reprezintă perioada cȃnd experienţele au cel mai mare impact asupra unui circuit din creier. Circuitul respectiv poate fi impactat şi ulterior dar intr-o mai mică măsură. Aici putem da exemplu limbile străine, care se pot invăţa mult mai uşor in copilărie decȃt la maturitate. În general cu cȃt o funcţie este mai bazală – gen văz, auz, mers - ea are nevoie de perioade critice care sunt in primii ani de viaţă, iar cu cȃt este mai complexă ea se bazează pe perioade sensibile care se extind mai mult timp, inclusiv spre vȃrsta adultă. În ultimii ani s-au făcut mari eforturi in studierea biologiei acestor perioade sensibile pentru a dezvolta strategii de prelungire sau de re-pornire a acestora la vȃrsta adultă, lucru absolut necesar in recuperarea funcţiilor creierului afectate de accidente, dar şi pentru simpla facilitare a invăţării şi adaptării la nou.

 

Reţete de intinerit creierul. În cadrul demersului de a redeschide perioadele sensibile au fost descoperite mai multe substanţe care pot face acest lucru, dar totul a rămas pȃnă acum la nivel experimental, cel mai frecvent pe animale. În schimb, au fost descoperite metode non-medicamentoase, care se pot aplica relativ uşor de către oricine. Una dintre ele este mediul imbogăţit (enriched environment). El constă in expunerea la un mediu nou, care poate fi explorat, in care poţi interacţiona cu persoane necunoscute şi trebuie să inveţi cum funcţionează diverse lucruri cum ar fi unelte de diferite tipuri sau device-uri electronice. Componenta de exerciţiu fizic contează şi ea, alergatul fiind recomandat. O altă metodă este trainingul incremental. El constă in expunerea treptată timp de 2-3 săptămȃni la informaţii din domeniul din care face parte informaţia-ţintă pentru a obţine familiaritatea cu aceasta. Apoi are loc şi prezentarea spre invăţare a informaţiei-ţintă, avȃnd grijă ca elementele ei să fie interconectate cu cele deja familiare. În fine, o a treia metodă este cea mai spectaculoasă şi mai incredibilă. Sunt jocurile video de acţiune. Studii ştiinţifice au descoperit că unele jocuri de acţiune de genul celor seek-and-destroy sau driving (impuşcături, bătăi cu monştrii şi condus maşini de curse, pentru cei neiniţiaţi in domeniul ăsta) exersate timp de măcar 10 ore aduc imbunătăţiri in unele abilităţi precum acuitate vizuală, atenţie, memorie de lucru, luarea deciziei sau timp de reacţie, măsurate prin teste psihologice. Culmea este că apare o creştere a performanţei şi in alte activităţi profesionale care nu au legătură cu jocul respectiv, cum ar fi abilitatea de a opera la chirurgi. Acest lucru – adică transferul – trebuie subliniat, mai ales că el este cel mai mare dezavantaj al trainingurilor clasice. Adică ceea ce inveţi la training se poate aplica doar in contexte care seamănă cu cel al trainingului. Invăţarea comportamentelor depinde intotdeauna de context. De aceea trainingurile de soft skills care au loc in toate companiile nu au efecte pe angajaţii odată intorşi in mediul lor. Şi părinţii pot observa acelaşi efect la copiii lor. Aceştia plecaţi intr-un mediu străin par mult mai docili şi deschişi la a invăţa decȃt sunt in mod normal acasă, dar odată reveniţi la domiciliu revin şi la vechile năravuri. Ei, se pare că jocurile de acţiune au capacitatea de a impacta circuite din creier in aşa fel incȃt cȃştigurile să fie permanentizate. Ele chiar se folosesc ca terapie pentru cei cu probleme de vedere, practicarea lor crescȃnd plasticitatea in partea creierului care se ocupă de văz. E interesant că jocurile de strategie sau gen Solitaire nu au aceste efecte.

Cel mai amuzant este că plecatul in tabere şi jocurile pe calculator sunt practicate de copii şi adolescenţi care oricum stau bine cu starea de sănătate şi performanţă a creierului şi sunt evitate sau luate in derȃdere chiar de către cei care au cel mai mult nevoie de ele. Ca să nu mai vorbim că majoritatea părinţilor sunt convinşi că jocurile de acţiune de pe calculator sunt ceva nesănătos, sau măcar o pierdere de timp. Sau că mersul in aceeeaşi staţiune in fiecare concediu cu aceiaşi prieteni este un lucru bun. A nu se confunda comoditatea cu inţelepciunea…