Doctore, dă-mi ceva să facă sens!

Creierul se hrăneşte cu senzaţii. Cercetătorii din domeniul paranormalului uzează frecvent de cea ce se numeşte “deprivare senzorială” – adică omul este pus intr-o cadă cu apă, i se acoperă ochii şi i se pun nişte căşti pe urechi. Este lăsat acolo cȃteva ore. De ce fac ei asta? Pentru că ajuns in această stare, omul incepe să vadă şi să audă halucinaţii şi să-i vină in minte diverse chestii bizare, ca şi cȃnd ar fi luat droguri psihedelice. Oarecum cam acelaşi lucru se intȃmplă cȃnd oamenii sunt izolaţi mai mult timp fără să vadă pe nimeni. În manualele CIA se descriu simptomele acestei izolări: halucinaţii, delir, oamenii simt o imensă dragoste faţă de obiecte, le văd ca fiind insufleţite şi devin foarte superstiţioşi. Aţi văzut filmul Naufragiatul cu Tom Hanks?  

Avem nevoie de iluzii. Nici măcar nu trebuie să iei parte la experimentele CIA ca să păţeşti aşa ceva. Studiile realizate la University of Chicago au arătat că oamenii normali care se simt singuri tind in mai mare măsură să creadă in fantome, miracole, blesteme sau in general in fenomene si personaje paranormale. Un studiu efectuat la University of Texas at Austin a descoperit un lucru interesant. Dacă oameniilor li se induce o stare de confuzie, de incertitudine, ei tind să vadă patternuri, lucruri cu sens, in imagini fără sens (vezi figura), chiar si in imagini de tipul purecilor care apar la TV cȃnd nu e semnal. Ei tind să fie mai paranoici, mai superstiţioşi, să vadă conspiraţii şi să exagereze probabilitatea unor dezastre. De asemenea, s-a descoperit că aceste simptome pot apare in mod natural la mase de oameni pe fond de criză economică, socială sau război. Deci in vremuri tulburi. Iar pe acest fond apar şi “salvatorii neamului”. Cei care promit soluţii şi certitudini. Aşa a făcut Hitler carieră şi cam aşa se procedează in campaniile electorale. Există şi meserii care favorizează apariţia acestor “patternuri iluzorii”cum sunt numite aceste simptome. Astfel, in baseball, sunt mai “afectaţi” cei care prind mingea decȃt cei care o aruncă. La fel, in niste insule din Pacific cu vreme foarte capricioasă, pescarii care ies in larg sunt mai predispuşi la ele decȃt cei care pescuiesc lȃngă ţărm.

 

Isus din scoarţa de copac. De ce se intȃmplă asta? Creierul este o maşină biologică programată să caute şi să inveţe patternuri. Ce inseamnă “pattern”? Orice organizare de informatie. Lucruri care apar impreună sau imediat unul după celălalt, probabilităţi, reguli, tradiţii sau feţe. Copilul nou născut la 20 de minute după naştere este atras de un singur lucru din jur – feţe de oameni. Indiferent dacă sunt reale sau desenate stilizat pe un carton. Gȃndiţi-vă la toate pozele cu peisaje sau trunchiuri de copaci in care “vedem” feţe, siluete umane sau personaje celebre gen Isus. Gȃndiţi-vă la Sfinxul din Bucegi. Genele din neuroni ii programează pe aceştia să grupeze informaţia după nişte reguli inăscute. Apoi, odată ce am invăţat deja diverse, informaţia din memorie grupează in categorii cu sens ceea ce intalnim. De aceea reţinem mai usor lucrurile din domeniul nostru de activitate sau care ţin de hobby-urile noastre. Şi de aceea nu o să găsim niciodată secretele Universului in cărţile lui Dan Brown care nu fac decȃt să jongleze cu un amestec de mituri şi superstiţii celebre. Adică ne livrează cu linguriţa patternuri care se lipesc de ceea ce deja credem ca şi cum am petici nişte pantaloni rupţi.

De ce ne uităm la talk-show-uri. Şi totul depinde de acest proces de depistare de patternuri. De la senzaţia de control asupra mediului din jur şi pȃnă la starea de sănătate. Aminţiţi-vă de Moromete şi ţăranii lui care dezbăteau problemele lumii in ogradă. Toţi suntem un fel de Moromete. Căutăm patternuri in acţiunile celor din jur, in economie, fotbal sau politică. Dacă nu reuşim să găsim patternuri in jurul nostru simţim anxietate, ne pierdem motivaţia, ajungem depresivi şi ne imbolnăvim de tot felul de boli, pentru că ne scade imunitatea şi apar procese inflamatorii in organism. De aceea nu ne place cand suntem la inceput intr-o activitate si gresim mereu, cand suntem izolaţi de prieteni si rude, cand e criza sau război. Iar pe acest fond de lipsă de pattern, creierul forţează nota pentru a se apăra.

Terapie prin patternuri. Toată lumea a auzit de călugării sihaştrii care se izolează in pesteri sau chili in vȃrful muntelui pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Şi chiar il aud sau il văd. Pe el sau pe alte personaje gen Satana, duhurile strămoşilor sau Fecioara Maria. Pur şi simplu pentru că aşa reacţionează creierul la izolare şi deprivare senzorială. Activează compensator patternuri din cele stocate in memorie. De la amintiri autobiografice şi pȃnă la halucinaţii şi delir. De aceea există inţelepţi şi guru doar in mănăstiri izolate şi sihăstrii, nu şi in mall-uri sau in trafic. Dar tot din acelaşi motiv invăţăturile lor nu se pot aplica la oamenii care trăiesc intre target-uri, deadline-uri şi hypermarket. Oarecum fenomenul ăsta are loc şi cȃnd se face psihoterapie. Oamenii cu depresie sau anxietate, sau cei cu senzaţia de gol existential au o problemă cu găsirea şi invăţarea de patternuri. Iar creierul lor suferă din acest motiv. Terapeutul incearcă să-i ajute să le găsească din nou. Lucrează cu ei in a le da un sens, a le explica simptomele si a-i invaţa patternuri de actiune. De genul, “cand te mai simti aşa, trebuie să faci sau să gȃndeşti următoarele”. Sau “asta se intȃmplă din cauză că…..”.  

Mereu am făcut glume pe seama terapeuţilor. Le spuneam că neuroştiinţele incă nu au găsit toate cauzele depresiei după zeci de ani de studii cu tot arsenalul lor tehnologic iar un terapeut iti spune de ce esti depresiv după jumate de oră de discuţie cu tine. Chestia este că el nu trebuie să ştie care sunt cauzele reale ale depresiei tale. El invata niste scheme explicative care trebuie să ţi se pară cȃt mai plauzibile şi să vorbească pe limba ta. Ce spune trebuie să facă sens pentru tine, conform experienţei tale de viaţă. În felul acesta se reporneşte motorul de găsit patternuri.