Thursday, November 1, 2012

Viruşii şi spiritul de turmă

Viruşii sociali. Oamenii se definesc prin grupul lor de apartenenţă: sunt creştini, români, stelişti, bugetari sau pensionari. În funcţie de asta au teme de conversaţie, îşi fac prieteni sau se căsătoresc. Sentimentul de apartenenţă la un grup, numit fie identitate socială, fie identitate colectivă, sau de grup, este studiat de psihologia socială şi de sociologie. Iar unele manifestări culturale ale acestui fenomen sunt considerate obiectul de studiu al antropologiei culturale. Oricum am lua-o, toate trimiterile sunt către o abordare din partea ştiinţelor sociale sau umaniste. Şi dacă abordarea cea mai apropiată de acest fenomen ar veni din partea imunologiei şi virologiei? Cel puţin aşa spune cartea lui Luis Villarreal “Origin of group identity; Viruses, Addiction and Cooperation.  Luis P. Villarreal este profesor de biologie moleculară şi biochimie şi director al Center for Virus Research la University of California Irwine. Şi-a făcut postdoctoratul în virologie la Stanford cu laureatul premiului Nobel, Paul Berg. În cartea cu pricina (dar şi în alte publicaţii ale lui) el face o foarte convingătoare demonstraţie privind rolul pe care îl au viruşii în evoluţia speciilor mergând până la evoluţia creierului uman şi manifestările lui în domeniul social şi cultural. Iată ce zice el.
Viruşii crează adicţii şi conflicte. Prima dată conceptul de “modul de adicţie” a fost folosit în anii ’80 pentru a explica adicţia de droguri, iar apoi în anii ’90 a fost adaptat pentru a explica stabilitatea paraziţilor bacteriilor – nu ştiu dacă ştiaţi, dar şi bacteriile pot lua viruşi. Adicţia în acest caz e pe viaţă şi pe moarte. Un modul de adicţie favorizează stabilitatea parazitului prin omorârea gazdelor care pierd acel parazit şi apărarea gazdei care îl menţine. Modulele de adicţie sunt formate de către viruşi. Starea de “adicţie virală” este starea în care viruşii sau elemente derivate din ei trăiesc într-o gazdă furnizând protecţie faţă de viruşi înrudiţi cu ei. Este foarte interesant că adicţia este un proces care favorizează simbioza, inclusiv simbioza socială şi cooperarea. Noi considerăm altruismul şi sacrificiul personal elemente definitorii umane, dar modulele de adicţie pot induce comportamente altruiste (cum ar fi moartea celulară programată) chiar şi la bacterii. Modulele de adicţie crează atât identitate de grup cât şi imunitate de grup, ducând la comportamente ostile fată de alţi paraziţi competitori. Potenţialul distructiv al unui modul de adicţie este cel mai eficient împotriva speciilor care sunt înrudite genetic.
Viruşii stau la baza comunicării şi asocierii. Identitatea de grup reprezintă o caracteristică a tuturor formelor de viaţă, iar identitatea sexuală şi comportamentul social reprezintă şi ele elemente ale identităţii de grup. Identitatea de grup poate fi impusă extern prin paraziţi genetici care ajung să influenţeze modul de exprimare a genelor din creierul organismelor unde intră şi astfel dictează comportamentul de grup. Viruşii au stat la baza creării tuturor sistemelor de recunoaştere a membrilor unei specii, majoritatea prin intermediul chimicalelor pe care le secretă indivizii, chimicale numite feromoni. La moluşte şi insecte feromonii stau la baza recunoaşterii şi comunicării. Odată cu evoluţia genelor dictată de către viruşi, s-au dezvoltat sisteme de recunoaştere şi comunicare pe bază de văz sau auz şi astfel au apărut limbajele, incluziv limbajul trupului şi al culorilor.  Grupurile rezultate pot deveni foarte ostile faţă de competitori cu identităţi parazite diferite. Din această perspectivă, achiziţia unei noi identităţi genetice de-a lungul evolutiei (prin colonizare) s-a realizat de multe ori prin înlocuirea sistemelor de identitate anterioare. Există o puternică tendinţă de creştere a complexitaţii genetice asociată cu o tot mai accentuată înlocuire a paraziţilor genetici pe măsură ce gazda evoluează, adică e colonizată de alţi viruşi. Totuşi, unele gazde sunt colonizate de paraziţi genetici foarte eficienţi ce impun sisteme de imunitate capabile să evite majoritatea competitorilor ulteriori. Viruşii ajunşi într-o gazdă “preiau controlul” asupra genelor. Chiar produc noi gene – jumătate din genele umane sunt produse de viruşii antici care colonizează specia umană numiţi Human Endogenous Retroviruses (HERVs). Probabil nu ştiaţi că placenta, hemoglobina şi celulele gliale din creier sunt produsul acestor viruşi.
Creierul social virusat. Acţiunea acestor viruşi endogeni precum şi diverse colonizări ulterioare cu alţi viruşi a condus în cele din urmă la comportamentul social uman, aşa cum îl cunoaştem azi, oamenii nemaidobândind module de adicţie pe cale genetică ci depinzând de module cognitive de învăţare prin care se formează identitatea de grup. Asta pentru că învăţarea se bazează tot pe mecanisme virale, sau relicve ale unor asemenea mecanisme. Informaţia din exterior este fixată prin mecanisme virale existente în neuroni iar informaţia fixată astfel joacă rolul de modul de adicţie – creând protecţie pentru informaţia similară ei şi imunitate cognitivă faţă de cea diferită. Achiziţia identităţii de grup apare în timpul unor ferestre de dezvoltare limitate, cea mai mare parte din acestea limitându-se la copilărie şi adolescenţă. Creierul uman permite legături sociale extinse folosind limbajul şi cântecele. Limbajul este învăţat şi procesat prin intermediul unor adaptări ale creierului – ase citi mutaţii - apărute cu scopul de a promova învăţarea socială şi cooperarea, adică simbioza de care vorbeam. Produsul evoluţiei identităţii de grup a fost apariţia culturii. Credinţele şi convingerile reprezintă conţinuturi cognitive învăţate, stabile şi esenţiale pentru participarea la un grup social. Evoluţia a condus la sisteme cerebrale dedicate convingerilor şi memoriei emoţionale, de care am vorbit într-un post anterior, ca fiind cele care ne influenţează deciziile. Deşi o vedem ca fiind ceva “spiritual” gândirea bazată pe convingeri are o clară fundaţie biologică, Dar, pentru a furniza identitate de grup, o convingere trebuie să reziste la învăţare ulterioară sau înlocuire de către identităţi competitoare – a se citi “convingerile altora”. Identitatea de grup socială şi culturală leagă indivizii, crează coeziune de grup, dar şi “imunitate” faţă de conţinuturi cognitive diferite (“imunitate cognitivă”). Am vorbit într-un post despre rolul hormonului oxitocină în ataşament şi empatie dar şi în tendinţa de a vedea propriul grup ca fiind superior altora. Mintea socială este produsul modulelor de adicţie, ea duce la coeziune faţă de membrii în funcţie de sex, rasă, naţionalitate, limbă, religie, şi declanşează emoţii sociale precum râsul, furia, frica, panica, vina, ruşinea, jena, mândria, gloria, faima, dar are şi capacitatea de a declanşa agresiune faţă de non-membrii. Data viitoare când mai vedeţi la ştiri grupuri de oameni care îşi dau în cap pe bază de “diferenţe de credinţe” sau suporteri urându-se de moarte nu le mai vedeţi ca “fenomene sociale” ci mai bine gândiţi-vă la gripă.

1 comment:

  1. Simbiogeneza este unul dintre candidatii recenti pentru interpretarea comportamentelor umane.Neurostiintele corelate cu genetica , virusologia, psihologia,medicina, antropologia, studiile culturale si istorice, isi propun o harta din ce in ce mai detaliata a conditiei umane.
    Prietenul meu, Dragos, trece in revista pentru noi, ceea ce profesorul Luis Villarreal prezinta pe larg intr-o carte de 600 de pagini, Origin of Group Identity, adaugand informatii de ultima ora de interes profesional pentru multe stiinte si abordari umaniste.
    Foarte interesant. Multumesc.
    Jean Boutiere

    ReplyDelete