Friday, October 26, 2012

Ce sunt de fapt emoţiile?

Creierul este un centru al emoţiei. Una dintre cele mai frecvente intrebări care mi se pun la cursuri sau interviuri este cea referitoare la “centrul emoţiilor din creier”. Iar unii se dau şi mai informaţi decât ceilalalţi şi răspund în locul meu: “E amigdala”. Alţii spun “creierul reptilian”, iar alţii “sistemul limbic”. Iar eu am prostul obicei de a-i bulversa, şi de a-i îmbufna, spunându-le că nu există aşa ceva. Dacă ai răbdare şi cauţi studii din neuroştiinţe care evaluează răspunsul creierului în diferite situaţii emoţionale găseşti “centre ale emoţiei” în aproape toate părţile creierului. Aici, mulţi se vor revolta şi vor spune că ei sunt convinşi că există părţi “emoţionale” în creier şi părţi “raţionale”. Că doar de la Platon şi Descartes toată lumea ştie asta, şi poţi să-ţi dai şi singur seama de asta când iei decizii, le simţi că se manifestă diferit.
De ce avem emoţii? Oamenii tind să îşi închipuie creierul ca pe un motor sau instalaţie, în care fiecare piesă sau cameră are funcţia ei specifică. Realitatea însă e foarte diferită. În creier nu există centre specifice doar ale atenţiei, memoriei, percepţiei sau personalităţii. Cam în tot ce facem se implică reţele foarte extinse de neuroni, de multe ori similare cu ale altor activităţi pe care noi ni le imaginam ca fiind din cu totul alt film. Un bun exemplu este implicarea aceloraşi regiuni în ataşament, consum de droguri, donaţii şi sociabilitate. Ca să revenim din divagaţia asta la problema iniţială, hai să ne punem o întrebare banală: Ce sunt emoţiile? Cu toţii le simţim, pe unele le simţim ca fiind plăcute, unii le zic “pozitive”, pe altele ca fiind neplăcute, zise “negative”. Dar ce este o “emoţie pozitivă”? De ce apare ea? De ce avem nevoie de ea?
Emoţia noului. Unii s-ar grăbi să spună că situaţiile plăcute declanşează în noi emoţii pozitive şi, evident, situaţiile stresante – emoţii negative. Doar că orice om mai trecut prin viaţă s-a prins că aceaşi situaţie unii o văd ca plăcută, alţii ca stresantă, iar alţii se plictisesc de moarte în ea. Sau cum spune zicala “the beauty is in the eyes of the beholder”. Mai tehnic, aş spune “in the brain of the beholder”. Creierul are mecanisme care răspund la nou, la nefamiliar. Cei care aveţi copii ştiţi că în primul an ei tind să aibă două tipuri de reacţii în faţa persoanelor străine – unii par timoraţi şi rezervaţi alţii se bucură şi zâmbesc. Aici, “senzorul pentru nou” îşi spune cuvântul declanşând emoţii şi acţiuni diferite în funcţie de cum este el construit. Dar asta este doar o parte din răspuns. Cum se prinde creierul ce este familiar şi ce este nou?
Addiction revisited. Creierul este o maşină de învăţat. Toate “facultăţile mentale” pe care credem că le avem ca entităţi distincte sunt în fapt manifestări ale proceselor de învăţare şi re-învăţare. Neuronii sunt nişte vietăţi al căror unic sens în viaţă este să “înghită” informaţie. Practic fac adicţie de asta. Şi nu au încotro, pentru că informaţia care intră în ei pune stăpânire pe ei, le modifică funcţionarea genelor, forma exterioară şi le dictează “comunicarea” cu vecinii. Şi devine un fel de Username şi Password. Adică mai departe lasă să intre doar informaţie compatibilă cu cea rezidentă, apărându-se de cea incompatibilă. Tot ce învăţăm crează adicţie, pe de o parte şi imunitate “cognitivă”, pe de alta. Şi cât timp trăim, în creier se dă o permanentă bătălie pentru protejarea informaţiei rezidente precum şi pentru “doze noi” de informaţie de acelaşi tip.
“Am acţionat emoţional”. Cum simţim noi acest război? De fiecare dată când informaţia rezidentă este ameninţată noi simţim “emoţii negative” – frică, tristeţe, furie – şi acţionăm în consecinţă, punând-o la adăpost prin fugă sau luptă. De fiecare dată când ne întâlnim cu “rudele” informaţiei rezidente, simţim “emoţii pozitive” – bucurie, satisfacţie – şi acţionăm în consecinţă, abordând situaţia, stând în preajma ei. Senzaţia subiectivă este că fugim pentru că ne este frică. În realitate comanda pentru acţiune porneşte în creier înainte să simţim emoţia. Cele două practic vin “la pachet”. Emoţia este doar semnul că creierul s-a mobilizat la maxim pentru a-şi face jobul, în situaţia de faţă de a proteja informaţia rezidentă. Deci, ce simţim ca “emoţie” este reacţia creierului faţă de informaţia rezidentă.
Up-date is available. Se ştie că pentru a învăţa ceva nou, creierul trebuie în mod necesar să activeze informaţie rezidentă care seamănă cu cea cu care tocmai se confruntă. De aceea, recunoaşterea şi reamintirea sunt primul pas al învăţării. De fiecare dată când ne reamintim ceva, amintirea respectivă se întăreşte dar se şi modifică puţin. Gândiţi-vă cât de frumoasă este “bucuria” reîntâlnirii sau a reamintirii. În cazul astă emoţia este semnalul că amintirile noastre suferă un up-date. Practic e un download care ne actualizează nişte programe. Binenţeles că reamintirea poate fi şi neplăcută. Şi în cazul ăsta are loc un up-date, al unui program care ne protejează de situaţii care pun în pericol informaţia rezidentă. O situaţie specială este atunci când ni s-a tăiat accesul la informaţia din mediu care are omolog în creier. În cazul ăsta, orice ne reaminteşte de ea declanşează şi programe care caută up-date-ul. Gândiţi-vă cum tristeţea unei amintiri e însoţită de gândul de a căuta persoana iubită şi acum pierdută. Chiar dacă despărţirea nu a avut loc în termeni prea buni. Creierul îşi manifestă adicţia.
Ce este voinţa? Şi atunci unde este “raţionalul”. El ţine de abilitatea creierului – în special cel uman – de a genera “lumi alternative”. Adică variante diferite de realitatea prezentă, scenarii de viitor, punctul de vedere al altora, sfaturi sau reguli. Acestea sunt confruntate cu varianta prezentă, puse în balanţă. E important însă de spus că şi acestea au valoare emoţională. Şi ele se raportează la “binele suprem” adică protejarea informaţiei şi up-datarea ei. Doar că ne fac să alegem binele viitor, mai valoros, şi nu impulsul de moment. De aceea oamenii care pot să îşi imagineze mai detaliat viitorul sunt mai capabili să nu ia decizii impulsive.

2 comments:

  1. Din ceea ce spui rezulta caracterul integrativ al emotiilor, in fata unor contexte partial cunoascute, sub raport cognitiv. Din cate stiu, mai ales din articole publicate de tine, "intuirea" viitorului se face intr-o retea de repaus intuitiv -autoreflexiva, in corelatie cu zone cu potential neurogenetic adult, deci intuitii noi, neuroni noi, reinvatare.

    ReplyDelete
  2. Ce mi s-a parut interesant din articol este ca acum am inteles, in sfarsit, de ce nu ma inteleg cu persoanele religioase (eu fiind mai mult genul de om care crede in stiinta, in rational, in evolutie, etc):

    In copilarie, omului religios i s-a spus in mod repetat ca exista Dumnezeu, ca tot ceea ce vedem este o manifestare indirecta a lui Dumnezeu deoarece el a creat lumea, ca Dumnezeu intervine in treburile oamenilor daca este rugat sau daca asa considera el, ca e foarte important sa "te pui bine" cu Dumnezeu.

    Tot in copilarie, omului nereligios (ma refer la un anumit gen de om nereligios - la un om nereligios cam ca mine) i s-a spus in mod repetat ca universul functioneaza dupa niste legi care nu se schimba, ca tot ceea ce putem observa se poate intelege cu ajutorul ratiunii, ca nu exista Dumnezeu sau vreo alta fiinta care sa vegheze asupra noastra, ca universul nu este o persoana ci un mecanism care actioneaza impersonal, ca stiinta si evolutia sunt adevarate, etc.

    La ambele tipuri de oameni, ideile de la care au plecat au actionat ca un fel de "principiu organizator" al informatiei pe care au primit-o mai tarziu.

    Tot ce a acumulat ca informatii omul religios este compatibil cu ideile religioase, cu ideea de Dumnezeu personal. De aceea el vede peste tot dovezi ale existentei lui Dumnezeu, pentru ca interpreteaza toata natura, toate intamplarile intr-un anumit fel. Dumnezeu (si ideile religioase) este principiul de baza dupa care omul religios organizeaza toata informatia pe care a acumulat-o.

    Tot ce a acumulat omul nereligios (sau ma rog, un anumit tip de om nereligios) este compatibil cu ideile stiintifice potrivit carora universul este de fapt un mecanism care functioneaza dupa anumite legi, fara sa aiba constiinta, fara sa iubeasca sau sa urasca, fara sa te ia in considerare pe tine ca persoana sau sa aplece urechea la rugaciunile tale (pentru un mecanism, rugaciunile tale nu au sens, ele sunt pur si simplu.. sunete).

    Din cauza asta toate argumentele pe care le-am adus eu, sau pe care mi le-au adus oamenii religiosi mie nu sunt deloc convingatoare pentru cel caruia ii sunt destinate. Pentru ca, mai important de 1000 de ori decat argumentul, este modul in care este receptat. Daca este receptat dupa un "principiu organizator" diferit, el isi pierde puterea sau chiar este respins din start, ca informatie absurda care nu concorda cu realitatea.

    Intr-un alt articol interesant ( http://www.artdevivre.ro/ce-sau-cine-este-un-psiholog-bun/ ) se spune ca un psiholog bun este cel care poate sa inteleaga un eu diferit de al sau pentru ca are o mare capacitate de a se transpune intr-o alta alcatuire mentala si sufleteasca.

    M-am intrebat ce inseamna mai exact asta, cum se poate transpune un om intr-o alta alcatuire sufleteasca. Acest articol este partial un raspuns. A te transpune intr-o alta alcatuire mentala si sufleteasca inseamna a intelege acele informatii si experiente pe care un om le-a asimilat cand era foarte mic, si care s-au transformat apoi in "principii organizatoare" - principii dupa care a organizat, a interpretat, a respins sau a acceptat alte informatii cu care a venit in contact mai tarziu.

    ReplyDelete