Dragostea e o adicţie. La începutul anilor 2000 cercetătorii de la University College London au şocat lumea publicând studii care arătau că creierul răspunde la imaginile persoanelor dragi – fie că sunt copii fie parteneri romantici – prin aceleaşi zone care procesează drogurile. Deci, dragostea este o adicţie. În presa vremii chiar se glumea spunându-se că ar trebui să li se interzică oamenilor să se îndrăgostească, oferindu-li-se posibilitatea doar celor bolnavi în stadiul terminal, care au dreptul legal să primească morfină. Această descoperire am replicat-o şi noi (vezi Figura de mai jos), Am descoperit că la fumătorii care privesc pachete de ţigări se activează aceleasi zone care în alte studii s-a descoperit că în creierul proaspetelor mame cresc in volum la 4 luni după naştere. Iar această creştere corelează cu gradul de ataşament şi empatie faţă de nou-născuţii lor. Deci ataşamentul/dragostea şi drogurile modifică creierul impactând cam aceleaşi zone. Iar această modificare e răspunzătoare de schimbările care apar în comportamentul şi emoţiile noastre.
Relationships load a bullet in your brain. Neurobiologul Oliver Bosch e de mult timp preocupat de depresia la şoarecii îndrăgostiţi. El studiază un tip anume de şoareci – numiţi Prairie voles – care sunt monogami de felul lor. Cum o face? Ii lasă să se îndrăgosţească apoi îi separă şi le observă comportamentul în tot felul de situaţii stresante. El a descoperit că şoarecii despărţiţi de “iubirea lor” sunt absolut pasivi, neîncercănd nici măcar să înoate dacă sunt puşi în apă. Câutând mecanismul acestei depresii a găsit niveluri ridicate în sângele lor ale unui hormon de stres numit CRF (care se secretă în hipotalamus şi este primul pas în secreţia hormonului cortizol, principalul hormon de stres). Partea ciudată este că acelaşi nivel ridicat de hormon de stres a fost găsit şi în creierul celor îndrăgostiţi care nu fuseseră despărţiţi, şi aveau comportament normal. Doar că la ei exista doar primul pas – CRF-ul – şi nu se completa procesul până la cortizol. Ceva îl bloca. Concluzia lui este uimitoare – ataşamentul produce hormon de stres, necesar pentru a securiza relaţia. El apare pentru a se secreta în caz că te separi de subiectul ataşamentului, ca să îi simţi lipsa şi să te întorci la el. În cazul în care se bloca exeperimental receptorii de care se leagă în creier CRF, şoarecii îşi recunoşteau “iubita”, deci nu deveneau amnezici, dar nu îi mai simţeau lipsa. Bosch compară dragostea cu o puşcă iar exprimarea lui sună cel mai bine în original: “As soon as they form a pair-bond, the rifle is loaded with a bullet. But the trigger isn't pulled unless there is separation”. Deci avem o “piedică” şi un “trăgaci” implicate aici.
În zgarda hormonilor. Unii poate vor spune şi ce dacă? Şoarecii sunt şoareci, oamenii sunt oameni. Adevărul este că mecanismele de ataşament şi stres sunt foarte similare la şoareci şi la oameni, de aceea se testează diverse medicamente pentru tulburări emoţionale pe ei. Oricum, alte studii au confirmat existenţa mecanismului găsit la şoareci şi la alte animale şi chiar la oameni. Un studiu realizat acum câţiva ani la Syracuse University găsise niveluri ridicate de hormon de stres în creierul îndrăgostiţilor, ceea ce părea straniu şi greu de explicat. În lumina noilor date, nu mai pare. Alte studii au identificat “piedica” în persoana hormonului oxitocină iar “trăgaciul” în persoana hormonului vasopresină. Oxitocina se secretă când avem o relaţie fericită şi ea inhibă cortizolul, în timp ce vasopresina stimulează secreţia lui.
Credem în adicţiile noastre. În general se asociază aceşti hormoni cu relaţiile sociale, dar adevărul este mult mai cuprinzător. Vasopresina este răspunzătoare de menţinerea adicţiei de alcool, la fel cum este de menţinerea relaţiilor de ataşament, şi ambele sunt implicate în învăţare, de la spaţială la verbală. Cei doi hormoni au apărut prima oară acum 700 de milioane de ani înainte de separarea genelor între vertebrate şi nevertebrate. Ulterior au apărut variantele lor moderne pe care le au mamiferele, inclusiv noi, oamenii. La toate speciile ele sunt implicate în fixarea ataşamentelor şi apărarea lor. Practic, ele sunt răspunzătoare de lucrurile care ne definesc cel mai adânc. Oxitocina creşte încrederea în oameni şi consolidează relaţiile dar, în acelaşi timp, creşte extremismul, tendinţa de a vedea nejustificat grupul tău etnic ca fiind superior altora. Şi atât oxitocina cât şi ruda sa vasopresina sunt implicate în credinţele religioase, alimentând sentimentul că doar religia ta « deţine adevărul » iar celelalte sunt inferioare.
Oamenii foarte greu se dezic de lucrurile în care au crezut foarte mult sau de care s-au ataşat. Indiferent care sunt ele. Odată fixate în creier ele capătă valoare şi dau vieţii sens. Noi suntem adicţiile noastre.
No comments:
Post a Comment